
Oamenii, când n-au ce face,  se-apucă de gâlceavă. Se dau la vorbă, şi destul e unul s-o apuce  anapoda, că cearta e gata. Prostia pândeşte mintea omului cum pândesc  lupii razna oilor. Când inima e spre rele, apoi velinţe de flori să-i  semeni, că tot ciulini şi pălămidă dă şi, de n-o găsi în miere fiere,  iepuri la biserică, câini cu covrigi în coadă şi apa Dunării prin curtea  vecinului, atunci e atunci, să te mai ţii, Pârleo, că nu-şi mai vine în  voie măcar de i-ai da tot mărunţişul şi pe deasupra şi toiagul lui vodă  pe spinare.  
        Se întâmplă, câteodată, şi mai altfel de cum gândeşti. Nici  lene, nici prostie, nici răutate să nu fie la mijloc, şi totuşi sare  omului ţâfna din senin, din iarbă verde. Ba că s-a gândit la cutare  lucru când a zis cutare cuvânt; ba că a tras cu coada ochiului când se  uita la mine; ba că îi dau din toată inima şi-mi răspunde: "Aş, la ce te  mai superi!" Şi pe-aşa povârniş, până nu s-o izbi omul de vale, nu se  mai opreşte. Din bună prietenie ajungi să te uiţi chiondorâş, şi  zavistie, şi chiloman tocmai când crezi că lumea toată este a ta.
         Aşa e. Că de ne-om cântări cuvântul cu cântarul şi ne-om  măsura privirea cu cotul, ori să numeri câte pahare de vin a băut omul  la masa ta ca să nu-l înşeli la a lui, s-a dus prietenia pe copcă, c-aşa  e făcută să fie dragostea, fără ştreang de gât şi fără căluş în gură.
         Cine a auzit şi nu s-a crucit de neînţelegerea mamei Iana cu  mama Ghira? Din vecine de omenie, cu datini frumoase, acum, toată  grânărimea ştie, de la fetişcane până la bunici, c-au ajuns la cuţite.  Se minunează până şi copiii; şi când, călări pe băţ, îşi încură  armăsarii de-abia să-i ţie, pe dinaintea caselor lor, furişează câte-o  privire, şi-ascut urechile, doar d-or prinde ceva, să alerge apoi să  spună că "ce e nu e bine", "s-a făcut lumea rea", "se dă răilor şi umblă  cu şoalda".
         Mama Iana şi mama Ghira erau văduve. Mama Iana avea pe Irina,  mama Ghira pe Răducanu. Atât rămăsese din două neamuri harnice,  c-adusese muscalul boleşniţe şi boli de seceraseră lumea în toate  părţile.
         Da', slavă Domnului, nimeni pe-atunci nu pierea de foame,  nici că rămânea la Crăciun fără porc, la Paşte fără veşminte noi şi la  Moşi fără doniţi şi ulcioare şi pomană morţilor.
         Amândouă aveau de la răposaţi acareturi bune, aşezate cu  temei, să tot ţie şi să nu mai putrezească; ceva bani cheag, ogrăzi cu  pruni şi zarzări, grădini cu flori şi legume, toate ocolite cu  garduri-pleturi, să nu vezi prin ele, şi umbrite cu streşini de  mărăcini.
         Că după cum se sfătuiau între ele: "Omul e sărac numai când  doreşte ce nu are şi nu se mulţumeşte pe ce are; cine râvneşte la bunul  altuia numai cinstit nu este, că, de-ar putea, l-ar fura; bine e să  rămâi într-ale tale".
         Şi când se îndemnau la lucru, urzind pânza ca un brâu alb  întins de-a lungul curţii, ori se crăcănau în duzi să-şi umfle şorţurile  cu frunză pentru gândaci, se mângâiau cu cuvânt bun şi aşezat:
         - Vezi d-ta, leică Ghiro, când te mulţumeşti pe puţin, dă şi  D-zeu. Prunilor noştri li se frâng crăcile de încărcaţi ce sunt.
         - Poi da, leică Iano. Da' gândacii d-tale merg bine? Ai mei mănâncă de sting pământul.
         - N-au cum să fie mai bine. Sprâncenaţii mai ales, bată-i  sănătatea, sunt ca pe deşt şi parcă-s încondeiaţi, să zici că le-a tras  cineva sprâncenele, tocmai ei, care se deoache şi de-un copil.
         - Să ştii că de Sfântă Mărie o să tai curcioaica a mai grasă  şi să întindem o masă straşnică în fundul grădinii, că prea ne-au mers  după plac cu toatele! Şi Răducanu meu e un zmeu de flăcău, că în postul  Crăciunului împlineşte şaptesprezece ani şi mână caii mai abitir ca  bietul răposat, D-zeu să-l ierte. Ţesala, ţesală; pologul lui n-are pic  de gaură; să fie sănătos, că, de pune vârtejul, ridică căruţa cu cinci  chile parcă n-ar fi nimic.
         - Ei, leică Ghiro, nu că râvnesc, dar îţi spun şi eu, uite,  mie mi-e mai greu, că alta e flăcăul, şi alta e fata la vatra văduvei.  Irina mea e vrednică de n-are cum mai fi, da' tot se simte că nu e cruce  de voinic în casă. Vezi d-ta, e altfel când trece bărbatul prin  bătătură; unde calcă, colo, rar şi îndesat şi mi-ţi stăpâneşte c-o  privire cât ţine curtea; şi păsăret, şi căţel, şi purcel se dau în  lături şi se fac teacă de pământ că trece stăpânul, nu glumă. Înţeleg şi  lighioile... ce gândeşti d-ta? Da' pe Irina căţeii o întind de rochie,  purcelul ridică râtul în sus, procletul, şi-i guiţă a mâncare, fofologii  de raţă fug de la cloşcă şi-i dau târcoale căscând ciocurile lacom.
         - Şi ce socoteşti d-ta, leliţă, c-aici adică să nu fie nici o  potriveală? Ce, dumitale ţi-ar părea rău ca să facem din două curţi  una, din două mese una mai mare, şi lighioile noastre, toate la un cârd,  să aibă şi stăpână ca să le răsfeţe, şi stăpân să le poruncească, iar  d-ta să ai şi fată, şi băiat, iar eu să am şi băiat, şi fată?
         - Să dea Dumnezeu, cumătră!
         - Ce, n-ai luat seama cum se-nvoiesc ei? Apoi o veni vremea şi s-or alege bătrânii cu bătrânii şi tinerii cu tinerii.
         - Să dea Dumnezeu!
         - Că aşa se primeneşte omenirea. Ca mâine o să te văd cu unul  în poală, cu altul în cârcă şi cu altul în troacă, şi bunico, încoa,  bunico, încolo, mai înţelegi, capule, dacă-ţi dă mâna!
         - Să dea Dumnezeu!
         - Că de-o lege suntem, doar n-o să ne legăm pe pricopseală cu greci, cu bulgăroi, cu turci şi cu hantătari.
         - Ferească Dumnezeu, cumătră! Într-o zi, ca niciodată, mama  Ghira, după aşa vorbă bună, o aduse cam în sfârcul biciului, fără vrun  gând rău:
         - Leliţă Iano, da' ce-ai păţit să laşi pe peretele alb ca  laptele o pată de pământ galben? Niţel var stins, niţel nisip cernut, nu  e a treabă. Că şi casa, ca şi noi, are obraz. Ce-ai zice d-ta de mine  să mă vezi cu cârâie pe obraji?
         - Uite, ca păcatele, am uitat, mânca-m-ar pământul...
         - Apoi, cumătriţă, asta e dat fetei să îngrijească de curăţenia casei. Aşa am apucat noi de la părinţii noştri.
         - De, leliţă, o mână de fată am, n-am zece. Cine să depene, cine să facă ţeavă, cine să deretice, cine să aducă apă?
         - Iar cocenii şi cojile de dovleac prea vă stau în pragul  uşii. Şi curtea, ca şi masa, se cuvine să fie curată. Ce-ai zice d-ta de  mine de-aş pune bucatele pe-o masă pătată?
         - Aşa e, leliţă Ghiră, cum m-oi da jos, am să curăţ ca în palmă.
         - Da, cumătră, dar să ştii de la mine, curtea e a fetei; că  de n-o învăţa de-acum ale ei, nici nu le mai învaţă. De n-o pune mâna pe  târn, târnul nu-i strigă "aoleo".
         - Poi, să-i mai crezi şi d-ta, că la paisprezece ani nimeni n-a avut douăzeci de ochi.
         - O dată să crezi lenei, a doua oară îi crezi fără să vrei.  Lenea e ca porcul... scarpină-l o dată pe burtă, a doua oară dai în el,  şi el intră în casă.
         - Vezi d-ta, aici ai vorbit cu păcat, că Irina mea numai leneşă nu este.
         - Se prea poate; da' eu, când eram ca dânsa, mă învârteam  într-un călcâi; nici un lucru nu se clintea din locul lui. Pe dinăuntru  odăile ca paharele, pe-afară curtea ca o tavă, şi prispa de s-ar fi  cojit, măcar într-un locşor, mi-aş fi tăiat mâinile din cot.
         Fu de ajuns mamei Iana. Îşi iubea fata ca lumina ochilor.  Trase necăjit un vlăstar de dud, îndesă foile în şorţ şi, dregându-şi  glasul, după ce se şterse la gură, zise cam înţepat:
         - De, cumătriţa mea, fiecine îşi spală rufele în albia ei,  şi, de-a fi floare, de-a fi cărbune, pe umerii lui îşi poartă cămaşa.  Mie, din mila Domnului, Irina, atâta suflet mi-a rămas pe sufletul meu,  şi de-a avea vro vină, nu pot s-o jupoi de piele. Ca copilul, nu e picat  din soare, şi d-ta ăi fi trăgând multe cu Răducanu d-tale...
         - Ferească Dumnezeu! Nu s-a pomenit! Unde se află! N-a avut la cin-să vadă!
         - Apoi să ne vedem cu bine! zise mama Iana şi, înfigându-şi şorţul în brâu, se dete repede din vârful dudului.
         - S-auzim de bine, răspunse uscat mama Ghira, apoi, ca şi cum  şi-ar fi adus aminte de demult, îngână sfios şi mândru: Mâine e rândul  vostru. Veniţi la noi? Să v-aşteptăm cu masa?
         Iar mama Iana, strecurându-se printre prunii brumării, încurcă două-trei vorbe:
         - Să vedem... om veni... că de... mai cu deretecatul curţii... mai cu cârpitul casei... om veni... să vedem...
         Mama Iana, cum ajunse acasă, trânti frunzele în mijlocul  odăii. Gândacii se târau în cârduri grase şi bălaie pe velinţele de  frunze. Şi nici că se uită la ei. Nici o vorbă bună nu le spuse, de unde  până aci îi mângâia cu ochii şi cu cuvântul. Irina depăna. Şi barem n-o  întrebă ce face. De-a dreptul la târn. Îl smulse din colţul magaziei şi  începu să măture în toate părţile câteva coji de dovleac şi doi-trei  coceni, că numai grămăjuie nu-i făcea. Apoi luă grabnic un bulgăre de  var, îl stinse şi trase câteva bidinele pe pata din perete. Irina lăsă  rodanul şi ieşi după mă-sa, care robotea tăcută.
         Cămaşa ei subţire şi creaţă, cu mânecuţe largi şi scurte, se  aduna în cute la betelia rochiei, se lipea de spinare şi se încovoia pe  sânu-i rotund şi cucuiat. Aşa de fragezi îi erau obrajii, aşa de curată  şi limpede privirea ochilor săi negri, umezi şi lucioşi, ca ai unui  viţel de trei zile, că ai fi înţeles pe loc de ce durea aşa de mult pe  mama Iana când ai fi atins măcar la degetul ăl mic pe Irina ei.
         Mama Iana era posomorâtă cum nu fusese de mult. Avea ceva  greu pe suflet, că dădea o dată cu bidineaua, şi tot îşi vâra mereu  tâmplele cărunte sub barişul verde, şi mişca buzele parcă ar fi spus  ceva în mintea ei. Mai la urmă, Irina deschise gura cu sfială şi-i zise  drăgăstos:
         - Da' ce ai, mamă? Cin' te-a necăjit? Eu am isprăvit ţevile. De ce nu mi-ai zis mie să mătur curtea?
         - Nimica, maică, răspunse mama Iana. Iată lumea, cum e lumea  făcută. Ba că nu e măturată curtea; ba că nu sunt curaţi pereţii; că  hâr, că mâr, şi te seacă la inimă. Ia, alde Ghira, ce-i căşună şi ei...  s-a sculat cu plapuma în cap... a călcat cu stângul azi-dimineaţă...
         Irina se puse pe gânduri. Să-i fi zis mama Ghira vreo vorbă  rea? Să fi râs de ei? Şi ce i se părea mai ciudat e că nu-şi putea  închipui cum poate fi cineva rău, mai ales mama Ghira, ea, care are un  băiat aşa de voinic şi de vesel, ea, care totdeauna le-a păşit şi  părăsit pragul cu vorbă părintească: "Bun găsit, leliţă", "Bun rămas,  leliţă", "Ce mai ala-bala?", "Irino, ş-ălălalt obraz", "Dă-mi şi ochii",  "Aşa, să te faci mare, puica maichii". Cum, adică omul o fi şi altfel  de cum se arată? Că mama Ghira dacă priveşte pe bătătura lor gâştele cu  bobocii care pasc, găinile cu puii care ciugulesc troscotul şi curcile  cu puii lor plăpânzi şi cu fulgii zbârliţi, pune mâinile în şolduri, îi  râd ochii şi zice din toată inima: "Bată-vă să vă bată sănătatea de  lighioi, să vă înmulţiţi ca nisipul mării!" Vrea să zică că le vrea  binele. Atunci cum de-a mâhnit pe mama Iana? Şi, necăjindu-se că nu  înţelege nimic, rezemă capul de perete şi întrebă pe mă-sa, să-i spună:
         - Cum e omul când se înrăieşte? Îşi uită de zilele de până în  ziua aia? Nu mai vede înaintea ochilor? Nu se mai întoarce în toată  viaţa?
         - Ei, Irină maică, răspunse Iana cu un zâmbet amar, aşa e  omul... se întoarce, că şi lăstunii se întorc... Da' vezi tu, de cade  pustia de ploaie sărată pe şoimanele de bucate, le păleşte foile, le  seacă spicul, şi bucatele nu se mai întorc...
         Irina oftă. Ar fi plâns şi-i fu ruşine. Bănuia multe din vorbele mă-sei.
         - Mamă, mâine e duminică şi e rândul nostru, mergem la masă l-alde maica Ghira?
         - Să alegi fasole de fiertură şi mâine dimineaţă să arzi  ţestul pentru azimă, să coci ceva ardei şi pătlăgele vinete... O să  mâncăm acasă.
         Aşa răspunse Iana intrând în casă. Irina rămase locului. O  apuca cu călduri: i se bătea ochiul drept; i-ardea o ureche; înghiţea în  sec; şi, nemaiputându-se stăpâni, începu să plângă, ca şi cum ar fi dus  la groapă o mumă din cele două şi n-ar fi ştiut pe care din ele.
         Duminica asta nu mâncară împreună. Şi unora, şi altora le părea rău. Alde Ghira se gândi:
         "Aşa e... să zic că eu aş fi de vină... da', tocmai de-aia,  de ce să nu vie ele la mine? Slabă nădejde dacă de-o vorbă le sare  ţâfna"...
         Alde Iana înghiţi cu noduri. "Bine... să zic că eu m-am  zbârlit de pomană... dar cine-a început?... Şi ce, a grozăvie era să mai  vie o dată şi să-mi spună omeneşte: "Ia fugi de-acolo, leliţă, şi  poftim la masă la noi..."
         Azi aşa, mâine aşa, până începu să le fie teamă una de alta.  La început îşi mai dădeau bună ziua în faţă, pe urmă plecară ochii şi  sfârşiră cu o moţăială drept "bună vremea" şi "mulţumim d-tale".
         Ba mai pe iarnă se plânseră copiilor, care ascultau trişti şi tăcuţi:
         - Mă! da' repede mai trece Iana pe lângă mine... ca o vijelie!
         - Bre! da' s-a călugărit Ghira, pune ochii în pământ pe lângă mine... parc-aş fi luat vederile cuiva!
         - Poi ce fel, mai bine dă Iana prin noroi decât să se întâlnească cu mine pe-o potecă...
         - Vezi d-ta, Ghira plouă, Ghira zbiceşte, ea e nor, ea e  vânt, ea e soare... ale ei sunt potecile... de mă vede, abia trece  poteca, ca să mă ţie smirna în capul celălalt...
         - Ştii, Răducane, că Iana a dat drumul găleţii când m-a văzut  că vreau să apuc de roata puţului? Te-ai fi gândit la una ca asta?
         - Aşa, Irino mamă, cum mă vezi şi te văd, eram la biserică,  am întins lumânarea să mi-o aprind de la lumânarea ei, s-odată s-a făcut  că-i cade jos, ca să se stingă. Toate muierile au înţeles.
         Uneori mai venea Răducanu pe la mama Iana, da' stătea mai  mult rezemat în picioare decât pe pat. Aşa, se mai ducea Irina pe la  Ghira. "Ce mai faceţi?" Ş-atâta tot.
         Astfel trecură aproape toata iarna. Nu se uitau de iese ori  nu fum pe coşul celeilalte. Dacă s-auzea una buşind să taie lemne,  cealaltă o aştepta să isprăvească, ca nu care cumva să o zărească prin  gard. Ei, dar la lăsatul-secului de Paşti e mai mare păcatul să nu-şi  facă barem datinile moştenite de la părinţi. Să nu mănânce plăcinta cu  brânză împreună, să nu bată alviţa băiatul şi fata la aceeaşi grindă, da  cel puţin să schimbe doi bulgări de alviţă şi două lumânări de seu.
         Se aşternuse zăpada de trei palme. De pe coşurile caselor se  ridicau suluri de fum ca nişte copaci. Pe seară ceaţa se lăsă uşurel şi  îneca mahalaua. Grădinile şi acoperişurile caselor abia se mai zăreau  albăstrii-neguroase. În geamurile vecinilor, lumini gălbui.
         - Fă degrab', Irino, de lumânări şi de alviţă pentru alde Ghira, zise mama Iana, că văd eu de turta din spuză.
         Şi, după ce plecă fata, mama Iana, ea, care se gândise să apuce înaintea Ghirei cu omenia, tot ea bombăni necăjit:
         - Parcă le-ar fi căzut nasul şi gionatele sa vie ei întâi...  Ghira, cum văzu pe Irina cu lumânări şi alviţă, încreţi fruntea, se  roşi, zbârci din nas, se gândi: adică cum, vecina s-o umilească apucând  înainte cu "Doamne ajută"? Şi fără multă vorbă:
         - Bre, ce pari de lumânări! O să ardem până la anu pe vremea asta!
         Erau cam micşoare lumânările. Biata Irina săruta mâna mamei  Ghira, dădu bună seara Răducanului, puse ochii în pământ, apoi plecă  mâhnită că nu mai înţelegea lumea.
         Răducanu veni şi el la mama Iana. Iana se uită cruciş la dânsul, se posomorî şi-i zise, dând capul pe-un umăr:
         - Măăă, da' straşnică alviţă! Ne scoatem şi măselele într-însa. Unde o găsirăţi voi cu atâtea nuci?
         Ce e drept, alviţa era cam sfărâmată, cam negricioasă şi nu  prea se vedea să aibă nucă. Raducanu se roşi; îşi strânse căciula la  piept; şi, după câteva bineţuri încurcate, se uită lung la Irina, care  abia îşi ţinea lacrimile. Plecă. În poartă mormăi, ars de nimicurile  astea:
         - De hotărât, şi mama şi mă-sa şi-au pierdut minţile. Aşa se  învrăjbiră, fără sa vrea, ca şi cum Necuratul şi-ar fi vârât coada.  Bombănea una într-o parte, alta într-alta. Într-o bună dimineaţă, ce i  se păru Ianei? Că Ghira ar fi aruncat peste gard lăturile la dânsa. Ca  sorbită de vântul turbat, aşa veni de cătrănită şi-i zise fie-sei:
         - D-apoi ce, Irino, s-a sfârşit pământul? Alt loc nu găsea să-şi verse murdăriile? Eu nu pun palma la scuipatul nimănui.
         A doua zi şi-aruncă lăturile şi gunoiul peste gard, la mama  Ghira. Vecinii şi vecinii vecinilor începuseră a şopăi: că bătrânele  prea sunt de tot, prea se ocolesc, prea se uită chiondorâş, prea-şi dau,  la vreme de bătrâneţe, barişul pe ceafă şi poalele peste cap.
         Zvonurile astea le împuiară urechile şi le aţâţară una contra  alteia, fără nădejde de pace, ceea ce le ustura şi mai rău.
         Într-o zi, spre primăvară, mama Iana înhăţă de şorţ pe Irina şi-i zise cu mânie:
         - Vezi, tu zici că nu ştiu ce şi nu ştiu cum, dar cine mi-a  ciopârţit toţi prunii de pe lângă gard dacă nu dumneaei, cu mânuşiţa  dumneaei?
         - Poate că vântul, mamă, răspunse Irina.
         - Vorbă să fie; să vorbim să n-adormim! Vântul frânge plopul,  pluta, nucul, salcâmul, zarzării, perii, merii şi gutuii, dar nu  prunii, când n-au pic de frunză şi de rod în ei. Aşa? Lasă pe mine, au  să treacă vijeliile şi pe la ei!
         De-a doua zi începu să reteze crăcile prunilor care treceau  peste gardul ei. Prunii de pe lângă gard se înjumătăţiră şi la una, şi  la alta.
         Mahalaua se crucea. Doamne fereşte!... Ce e să nu mai fie!  Mai era ca la trei degete de zăpadă, încolţea urzica şi ghioceii. Mama  Iana ieşi din casă şi se duse aşa, în neştire, în ograda cu pruni. Ce  n-ar fi dat să fie tihnită şi cu vechea prietenie, prietenie. Şi, în  vreme ce-şi învârtea gândurile în cap, ce i se păru ochilor că o  scurteică neagră s-apropie de gard şi o mână omenească azvârle, în  grădină la ea, un stârv de cioară.
         Aşa! lumea-şi bate joc de bunătatea ei? Ea se căieşte, şi  ceilalţi râd şi-şi scutură puricii în cojocul ei? Să vedem: care pe  care? Şi încet, pâş-pâş, se apropie de cioară, o luă de sfârcul  aripilor, o învârti de câteva ori ş-o azvârli cât putu în grădina  Ghirei. Cioara se întoarse înapoi, şi iarăşi se duse, şi iarăşi veni.  Fiecare din bătrâne, cu capul în jos, aduse de mijloc, căutau în pământ -  ca doi cocoşi care se lasă din bătaie şi se pregătesc să înceapă din  nou - aşteptau, tremurând, bombănind, cu nerăbdare, cu necaz, să arunce  stârvul în ograda vrăjmaşei. Îşi sărau inima când auzeau cum răbufnea de  pământ mortăciunea. Iana plecă şi rămase Ghira. Se întoarse Iana şi  plecă Ghira. Cu aşa poftă se mârâie câinii când îi despart gardurile.
         - Vasăzică, ograda mea vine ca un fel de groapă de murdării  pentru Iana... zise Ghira, vorbind cu Răducanu, şi-şi frecă buricele  degetelor îngheţate.
         - Adică de ce să nu-mi mânjească casa, de ce să nu-mi puie  cuţitul dacă îşi descarcă toate scârbele în curtea mea? lrino mamă, să  nu-ţi mai calce piciorul pe la ei!... Să creadă lumea că mori după cine  ştie ce?...
         Aşa se tângui Iana fie-sei. Iar Ghira, mânioasă foc:
         - Răducane, una şi cu una fac două. Câinele care cerşeşte din  uşă în uşă nu păzeşte nici o casă. Din două praguri, unul: al meu sau  al lor!... Ce, vrei să zică mahalaua că te-au obrocit?...
         Copiii sufereau pe tăcute şi, de ce sufereau mai mult, mai mult doreau să se vadă, să-şi vorbească, să-şi verse focul...
         Bătrânele vedeau pârjol înaintea ochilor. Adeseori visau că  le ia casa foc, că vin turcii, de oţelite ce erau una contra alteia.
         Se puseseră Babele cu un ger în neştirea lui Dumnezeu. Ce să  te pomeneşti cu Ghira, ce i se păru ei, că ar fi lipsind câteva nuiele  din gard, tocmai de unde începea împletitura ei.
         - Ei! apoi stăi-mi-te, jupâneasă Iano... de-alea mi-ai  fost?... A doua zi, cu noaptea-n cap, începu să scoată nuiele din gardul  împletit de-alde Iana. Şi smulse, şi smulse, până ce văzu prin gard ca  prin geam. Iana, prinzând de veste, muri şi învie.
         - Aşa? aşa? aşa?... Bine! bine! bine!... Pe la miezul nopţii  se sculă binişor de lângă Irina, se îmbrăcă, trase ivărul uşii şi se  duse puşcă la gard. Măsură ce măsură, de colo până colo, apoi, când se  încredinţă bine care era partea gardului împletit de-alde Ghira, începu  să smulgă pleture întregi.
         - Na, dacă e-aşa! na! na! na! Până la Fiorii, una rupând,  cealaltă smulgând, din gard nu mai rămăsese decât parii, înşiruiţi ca  dinţii unui pieptene rar.
         Toate bune. Ajunseseră bătrânele la cuţite, da' ce stricau  copiii? O viaţă întreagă împreună. Copilăria cu desişul ogrăzilor, cu  fluturii, cu zarzărele crude, cu ghicitorile, cu basmele, cu spaimele  care îi ghemuiau unul într-altul... naivitatea că ar fi "nevasta şi  bărbatul" când Răducanu venea c-o troacă cu nisip, ca şi cum ar fi venit  cu grâu de pe drumuri... şi ea, legându-se la cap, îl aştepta la umbra  deasă de măturică, de poala Maichii-Precistei... Răducanul i-aducea  crăiţe, calomfir şi busuioc, busuiocul şi foile de calomfir să le bage  în sân, iar crăiţele să le puie la ureche. Greu să trăiască unul fără  altul. Şi aşa, făcându-se din zi în zi mai mari şi mai tăcuţi, se iubiră  din ce în ce mai mult. Câte nu le spunea primăvara cu florile, vara cu  poamele şi cu păsăretul vesel? Câte nu simţeau, fără să înţeleagă,  simţind, lămurit, unul lângă altul, că le ard umerii lor lipiţi! Şi  când, la şaisprezece ani, Răducanu încălecă rotaşul din stânga şi pocni  şarpele de bici pe deasupra cailor, luându-şi ziua bună de la Irina, fu  mândru, deşi ar fi dat şi cai şi căruţă, numai să nu se despartă de  Irina, care-l privi până îl pierdu din ochi într-un nor de praf şi  într-un bălăngăit depărtat de clopote.
         Păcat de Dumnezeu! Copiii, de la un cârd de vreme, îşi  pierduseră veselia. Cap greu, inimă grea, ochi galeşi, obraji păliţi.
         - Răducane mamă, îi zise Ghira în ziua de Pasti, de ce nu te piepteni?... Şi ce-ai tu de eşti ofilit la faţă?
         El tăcu, iar bătrâna furişă o privire spre alde Iana şi bombăni înghiţind în sila un ou răscopt.
         Mama Iana se pârpălea cu Irina la soare.
         - Irino mamă, ţi-ai pus rochia cu gura sucită, şorţul şoldiu,  coadele pe ceafă şi mărgelele ale mai urâte tocmai în ziua de Paşti? Şi  te jigăreşti... să juri că cu tot dinadinsul...
         Irina tăcu. Mama Iana fulgeră o privire spre alde Ghira, dădu din cap şi oftă... "Ei! he!"
         Frumoase şi blânde nopţi! Luna argintie plutea în văzduhul plumburiu şi limpede.
         - Răducane, ce tot ieşi nopţile afară? Nu eşti bine? Aşa  mormăi Ghira la un miez de noapte. Băiatul se strecură pe uşă, în vârful  picioarelor, uşurel, ca o pisică.
         - Irino mama, un' te duci?... Întruna ai ieşit nopţile afară... N-ai fi bine... ai?
         Aşa întrebă Iana, trezită din somn, iar Irina, tresărind, răspunse încetinel:
         - Ei, şi dumneata... Nu trecuse săptămâna luminată. Ghira şi  Iana se treziră din somn. Pipăiră locurile goale şi calde ale copiilor.  Le săgetă la inimă acelaşi gând. Îşi făcură cruce, se îmbrăcară grabnic  şi ieşiră în vârful picioarelor, căutând cu ochii în toate părţile.  Intrară în ogrăzile lor. Pitiş-pitiş, se strecurară prin ramurile  înţesate ale prunilor. Cum ajunseră în mijlocul ogrăzilor şi aruncară  ochii la gardul din care nu mai rămăseseră decât parii înşiruiţi,  înmărmuriră de ce le văzură ochii. Pământul li se învârti sub picioare.
         Între doi pari, Răducanu şi Irina stăteau unul lângă altul şi  unul pe altul se rugau să nu mai plângă. Luna, deasupra lor, ca un  taler de argint, le înflorea veşmintele albe.
         - Spune drept, Răducane, ţi-e frig ţie?
         - Mie nu... Dar ţie?...
         - Nici mie...
         - Irino, vrei să te duci, spune drept...
         - Eu?... Dar tu?...
         - Nici eu... Bătrânele pândeau ca doi câini, încremeniţi cu  gâtul întins în faţa vânatului. Se văzură una pe alta şi nu îndrăzniră  să se mişte nici una, nici alta.
         Răducanu şi Irina scoaseră din sân câte un ou roşu şi ciocniră.
         - Hristos a înviat, Irino!
         - Adevărat c-a înviat, Răducane! Răducanu sărută pe Irina.
         - Sa ciocnim şi cu vârful... zise Răducanu.
         - Vrei înc-o dată?
         - Hristos a înviat!
         - Adevărat c-a înviat! Şi Răducanu încolăci braţele pe după mijlocul ei subţirel şi o sărută.
         - Irino, tu ieşi din cuvântul mamei Iana?
         - Nu, Răducane, ferească Dumnezeu...
         - Nici eu! Dar de nu s-or împăca...
         - Niciodată?... M-arunc în fântână...
         - Şi eu în picioarele cailor... Bătrânele tresăriră. Fiorul  morţii le cutremura pe-amândouă şi plecară năbuşindu-şi plânsul, de  teamă "să nu-şi sperie copiii". Toată noaptea au plâns. Cum, să rămână  far' de copii? "Eu sunt de vină!" "Capul meu ăl sec!" "Fudulia mea!" "Mă  duc eu la dânsa". "Eu? Mă spânzur în uşa ei". Şi nu-nchiseră ochii pân'  se lumină de ziuă.
         Copiii dormeau obosiţi. Ele, pocăite, cu capul în jos,  porniră una spre alta, gândindu-se cum să înceapă vorba. Când ridicară  ochii din pământ, se întâlniră, faţă în faţă, tocmai lângă parii unde  copiii îşi vărsaseră focul.
         Fără vorbă îşi dădură mâna şi se priviră multă vreme...
         - Cumătră Ghiro, cine are mai multă minte, noi ori copiii? Ghira-şi făcu cruce.
         - Nu-ţi spuneam eu d-tale, că toate se potrivesc pe lume când  vrea Ăl-de-sus să le potrivească? Necuratul ne îndemna: "Rupeţi-vă  gardul", iar Dumnezeu, bunul: "Bine, împeliţate, tu rupi gardul, şi eu  voi face din două curţi o singură curte..."
         După zece ani, bunicile, cu părul alb ca zăpada, sorbeau din ochi pe nepoţii pletoşi, cârlionţaţi şi nebunatici...
         - Ba, Cioca seamănă mă-sei ca două picături de apă...
         - Ba, Udrea buflei e tat-său gol, leit-poleit... Aşa îndrugau, torcând la umbra salcâmilor... c-aşa fusese să fie...