A fost odată un împărat. El avea doisprezece feciori. Când se punea la masă, copiii stau împrejuru-i cunună deplină. El era totdauna cu voie-bună, fiindcă vedea că trebile îi merg strună. Împăraţii, vecinii lui, râvnea la traiul lui cel ticnit. Vezi că şi el era bun la inimă, şi nu se supăra întru nimic pe popor, şi nu asuprea pe văduvă, nici pe siriman.
Adecă, de! nimeni nu ştia ce vierme îl rodea la inimă şi pe dânsul. Ar fi dorit, boieri d-voastră, să aibă şi o fată barim, la atâţia feciori.
Şi mai una, şi mai alta, dete Dumnezeu în cele din urmă de i se împlini şi această poftă a inimei: nevasta lui, împărăteasa, rămase grea şi peste nouă luni făcu o fată, frumoasă, de seamăn pe lume n-avea.
De unde se aştepta acum împăratul ca să fie pe deplin fericit, aşi! unde? iaca se adeveri şi la dânsul, ca la toată lumea asta păcătoasa, povestea cântecului:
În lume născut,
Nimeni n-a stătut
A fi fericit
Cu desăvârşit.
Începu a-i tânji trebile împărăţiei. Începu adecă a da îndărăt. Ba cutare împărat îl ameninţă că voieşte să se scoale cu război asupra lui, dacă nu o face cutare lucru; ba, cutare împărat cere cutare lucru; ba, supuşii lui vor să facă răzmiriţă; ba, vitele de pe moşiile lui a călcat hotarele altei împărăţii şi sunt luate de pripas; ba, că moartea a dat în ele, şi câte neajunsuri toate se ţineau lanţ, de ajunsese bietul împărat în sapă de lemn.
Se silea bietul împărat, cu toţi cei doisprezece fii ai săi, să facă pace, să fie între oameni bună învoire, să oprească relele ce-l bântuiau, dar geaba, pagubele curgeau gârlă.
În cele mai de pe urmă chemă un cetitor de stele să-i spuie ce e pricina de-i merg lucrurile anapoda şi nu poate să dea înainte.
Dacă veni filosoful, îi puse la stele, şi a doua zi îi zise să bage de seamă în trei zile d-a rândul cum îi dorm copiii.
Trecând cele trei zile filosoful veni din nou.
Împăratul îi spuse că băieţii dormeau care cu mâinile deasupra capului, care într-o parte, care cu mâinile pe piept, şi care pe spate şi cu mâinile pe lângă dânşii, iar fata doarme pe brânci, ori strânsă făcută ghem, sau cu mâinile între genunchi.
– Aceasta este piaza rea a a împărăţiei tale, răspunse filosoful; de nu o vei depărta din casă, nu se va alege nici praful de d-ta şi de copiii dumitale.
Împăratul băgase şi el de seamă că se cam adevereau zisele filosofului, că de când, adecă, dobândise fata, d-atunci şi el dă îndărăt. Dară nu ştia ce să facă, cum să scape de prăpăd pe cei doisprezece copii.
Bietul împărat! Şi acesta îi era copil. N-ar fi vrut, vezi, să piară nici unul. În cele din urmă se lăsă după povaţa filosofilor. Ei ziceau că mai bine este să piară unul şi să scape doisprezece, decât toţi să ajungă ca vai de ei şi de râsul lumii.
Se îndoia împăratul, se îndoia împărăteasa să facă o aşa faptă, dară înteţiţi de toate relele ce-i năpădea din toate părţile, se înduplecară la sfaturile celor mai aproape de dânşii, şi se hotărâră în cele din urmă să facă o jertfă decât trisprezece.
Vorbi deci împăratul cu credinciosul său cum să facă. Să zică adecă că vrea să meargă la vânat, să ia şi pe fată cu dânsul, mai cu seară că tot zicea ea că-i place să vază cum merg oamenii la vânat, şi să o lase acolo în pădure. Aceasta însă fără să ştie ea.
I se rupea rărunchii împăratului de mâhnire pentru răpunerea fiicei sale, se mâhni împărăteasa până în fundul sufletului ei când îi aşeza merinde în coş, sub care puse primeneli, şi câteva giuvaiericale d-ale ei.
Când fu căruţa gata, puse coşul cu merinde, un urcior cu apă, şi se urcară şi ei, adecă fata şi cu credincerul împăratului. Porniră şi ajunseră într-o pădure mare. În urma lor acasă se bocea împăratul, împărăteasa şi fraţii fetei, de-ţi venea să-ţi iei lumea în cap.
Dacă ajunseră în pădure, stete căruţa mai d-o parte la o potecă, luară cu dânşii coşul şi urciorul, şi plecară prin pădure după vânat. Stând la un colnic, fata se dete să culeagă nişte floricele, să-şi facă un mănunchi; iară credincerul împăratului umbla razna prin pădure după păsărele, şi, încet, încet se depărtă o bucată bună, ajunse la căruţă, se puse într-însa şi pe ici ţi-e drumul.
Când băgă de seamă fata împăratului, credincerul nu e. Dădu chiot, strigă, ţipă, dară nimeni nu-i răspuns. Ce să facă ea? Iară dacă văzu că dă înde seară, fata se urcă într-un copaci, se uită într-o parte, se uita într-alta, nu care cumva vede vro colibă ceva. Nu e. Se mai întoarse de se mai uită şi în alte părţi şi zări, tocmai ce! într-o depărtare licărind o lumină ca o steluţă. Atunci se dete jos şi cu coşul într-o mână, iar cu urciorul de apă într-alta, târâş după dânsa, merse drept la lumina ce zărise.
Aci dacă ajunse, dete peste o colibă, în care ardea un opaiţ în ciob. Bătu la uşe şi-i deschise. Acolo şedea o bătrână cerşetoare. Fata se rugă ca să o adăpostească şi pe dânsa. Săraca o priimi; dară îi spuse că n-are ce să-i dea de mâncare fiindcă tot avutul ei este o găină, un căţel şi o pisică.
Fata scoase din coş şi dete şi bătrânei.
A doua zi când se sculară, bătrâna începu să se vaiete că i-a murit găina pe cuib. Ea se plângea acum că are să moară de foame, deoarece cu ouşorul ce lua de la găină pe fiecare zi se hrănea ea.
Biata fată de împărat îi dete o giuvaierica d-ale ei, ca să-şi cumpere o altă găină cu care să se hrănească.
Baba cam cu mârâială, cam de voie, cam de nevoie, priimi darul fetei şi tăcu.
A doua noapte îi muri căţeluşul. Atunci ea zise:
– Fata mea, să-ţi iei ale trei fuioare şi să te duci din casa mea, că de când ai venit tu, pagubele se ţin lanţ. Căţelul ăsta nu l-aş fi dat nu ştiu pe ce, fiindcă îmi păzea coliba, şi-l am de atâţia mari de ani.
– Lasă, mămuşoară, nu te supăra, îţi dau eu cu ce să-ţi cumperi altul, ba încă să-ţi mai şi rămâie.
Şi scoase de-i mai dete o giuvaierica.
A treia zi găsiră şi pisica moartă.
– Să te duci, fetico, din casa mea, zise baba şi îndărăt să nu te mai întorci. Te văz a fi fată de oameni, te văz că ai scule, dară lipsă de aşa bogăţii. Mai bine eu cu sărăcia mea şi să trăiesc în ticnă. De când ai venit tu, belele mi-au tăiat inima. Du-te, dragul mamei, şi ia împreună cu tine tot ce ai adus în casa mea şi bun şi rău.
Fata n-avu încotro, şi cătă să plece din coliba babei. Înainte însă de-a pleca, se dezbrăcă de hainele sale cele bune şi ceru de la babă nişte zdrenţe d-ale ei. Baba ca să scape de dânsa, căută pe după perne, pe sub pat, pe culme, şi-i dete nişte ţoale de puse pe dânsa, numai să se ducă din casa ei.
Hainele ce le lăsă fata, baba le scoase din casă şi le dete în celarul ce avea lângă coliba ei.
Şi aşa fata, îmbrăcată în haine de cerşetoare, plecă din casa babei şi începu a orbăcăi prin bungetul cela de pădure, că doar' d-o găsi vro potecă care să o scoată la lume.
Şi tot mergând aşa, dete peste o stână de oi. Acolo nu găsi pe nimeni, căci stăpânii erau trei tovaroşi, carii se duceau câtetrei cu oile. Aci dacă ajunse, fata împăratului se puse de mătură coliba, rândui fiecare lucru la locşorul lui, făcu focul şi atârnă căldăruşa în crăcane. Până una, alta, mai spălă vasele, precum şi vedrele şi hârdaiele în care adunau ciobanii laptele. Apoi se ascunse.
Venind ciobanii şi văzând toate astea, se mirară. Se uitară încoace şi încolo, dară nu văzură pe nimeni. Atunci ziseră:
– Cine ne-a făcut ăst bine, de va fi băiat, frate să ne fie, iară de va fi fată, soră să ne fie.
Fata împăratului atunci se arătă. Ea se rugă să o primească a locui cu dânşii căci era o nenorocită şi n-avea unde să se adăpostească, nici să-şi plece capul.
Ciobanii o primiră şi îi spuseră ce are să facă. Seara când veniră găsiră iarăşi toate gata, şi de mâncărică şi hârdaiele, în care făceau brânză, curate, şi toate bune la stână.
Însă unul din tovaroşi se plânse că nu ştie ce au oile de tânjesc de azi-dimineaţă; pasămite dase boala în ele, căpitaseră ori nu ştiu ce li se întâmplase.
A doua zi se plânse altul că a dat vărsatul în oi, şi nu ştie câte vor scăpa.
A treia altul veni cu nu ştiu ce brumă de oi. El spuse că voind a trece peste o punte, pe unde trecea în toate zilele cu oile, de astă dată nu ştie cum îşi făcu nălucă o oaie şi sări în râu, după dânsa alta, după asta alta, până ce se năpustiră oile şi săriră mai toate în râu. Se sili bietul cioban să le oprească, dar aşi! pe dracu să-l opreşti? când intră spaima în oi, degiaba toată munca; abia scăpase vro câteva oi, cu care veni acasă.
Se luară de gânduri bieţii ciobani, cum de în cele trei zile de când venise fata aia la stâna lor să dea ei peste o aşa pagubă. Ei văzură că surata lor trebuie să fie piază rea, şi că a căzut ca o pacoste peste dânşii. Atunci se vorbiră ca să o gonească de la dânşii, şi îi ziseră:
– Surată, cum ai venit, să te duci de la noi unde mila Domnului te va povăţui. Noi nu te mai putem ţine. Tu ai intrat în coliba noastră cu sărăcia. Paguba ce am încercat în aceste trei zile de când eştu tu la noi, nici în zece ani nu o vom putea pune la loc.
Fata n-avu ce zice. Văzu şi ea că aşa este. Se sculă dară şi cerându-şi iertăciune de răul ce le făcuse fără voia ei, plecă într-o doară, ia, aşa peste câmp unde o vor duce-o ochii. Şi mergând ea cu inima plină de obidă şi cu lacrămile şiroaie, zări într-o depărtare mare nişte palaturi. Întinse pasul şi se duse într-acolo ca să nu însereze pe drum. Acolo şedea o arăpoaică bogată.
Se rugă de slugile palatului să o primească. Arăpoaica, care o văzuse de sus când intră pe poartă, porunci să o aducă înaintea ei. Cum o văzu, o cunoscu, şi puse de o îmbăie frumos, o îmbrăcă cu nişte haine curate şi o luă pe lângă dânsa.
Şi aşa, într-o zi arăpoaica o puse să-i caute în cap, căci, zice-se că arapii cât de curaţi să fie, tot se găsesc condrănţei în capul lor: pentru că le e părul îmbâcsit, pâslos şi des, nevoie mare! Fata împăratului văzând în capul arăpoaicei, ce nu mai văzuse de când o făcuse mă-sa, i se făcu scârbă şi îi veni să scuipe.
Se uită în dreapta, se uită în stânga, şi nu-i dete de ochi decât scumpeturi, pe care îi fu milă să scuipe. Să se ducă ceva mai încolo, nu putea, căci arăpoaica adormise cu capul în poala ei. Se apucă şi ea de scuipă în laţele arăpoaicei.
Arăpoaica, ca dracu, simţi şi o dată se sculă. Ea se uită cu milă la fată, şi îi zise:
– Să nu te ştiu cine eşti, ai vedea tu ce ai păţi din mâna mea. Dară aşa, te iert. Să te găteşti că mergem la un loc. Zi să prinză caii la căruţă.
Până se gătiră ele, căruţa trase la scară. Se deteră jos şi se puseră în căruţă. Arăpoaica spuse vizitiului unde să meargă. Pe drum însă învăţă şi pe fată ce să facă acolo unde merg.
Abia sfârşi de vorbit arăpoaica şi ajunseră în curtea unui palat cu mii de mii de cămări. Cum se dară jos din căruţă, arăpoaica merse la o cămară unde erau doi oameni: unul tânăr şi gras, şedea într-un pat de aur răsturnat şi se juca cu două gheme de mătase; altul moşneag umbla de colo până colo şi astâmpăr nu mai avea. El se cocoşase de muncă, era trenţăros şi slab şi pipernicit de credeai că este altă aia, nu fiinţă de om. Pasămite, tânărul era norocul fetei, iară bătrânul norocul arăpoaicei.
Cum văzu fata pe tânăr, jucându-se cu ghemele de mătase, o dată se repezi la dânsul, după cum o învăţase arăpoaica, îi smulse ghemele din mână, şi pe ici ţi-e drumul! Ieşi fuga, se sui în căruţă, vizitiul dete bice cailor şi nu stătură decât tocmai acasă.
Cela, greoi şi mototol cum era el, până să se scoale, până să iasă afară, până să se ia după dânsa, rămase cu buzele umflate, că n-o mai putu ajunge şi, întorcându-se căruţa, luă pe arăpoaică şi o duse şi pe dânsa acasă.
Tocmai atunci împăratul locului aceluia se hotărâse să se însoare, că era holtei. Logodnica îi ceruse să-i facă o haină de mătăsărie foarte scumpă. Făcu ce făcu împăratul, găsi o asemenea mătăsărie şi o dase la croitor. Dară ce-i faci necazului, că mătăsăria nu ajungea. Îi mai trebuia un petec. Puse împăratul să-i caute petecul, dară asemenea mătăsărie nu se mai găsi în toată împărăţia.
Ei! cum rămâne cu haina miresei? Dacă n-o face-o după şartul ei, logodnica nu o priimeşte; dacă n-o găsi petecul ce-i trebuia, rămâne haina neisprăvită. Şi aceasta nu se putea, adică să rămâie nunta dintr-un fleac de nimic.
Mai pusese împăratul oameni de cercetară şi află că la arăpoaica cutare se găseşte un petec de mătăsărie aidoma celeia ce căuta împăratul, şi tocmai atât cât îi trebuia.
Pasămite în ghemele luate de fata împăratului de la norocul ei cel leneş se afla acel petec de mătăsărie.
Trimise împăratul oameni să-l cumpere. Arăpoaica le spuse că petecul îl dă celuia ce îi va da atâţi galbeni cari să tragă la cumpănă cât şi mătăsăria. Puse, deci, într-un taler al cumpenei petecul de mătăsărie şi îndată braţul cumpenei cu petecul se lăsă jos. Puse şi galbeni în cellalt taler, dară el rămase sus. Mai puse, mai puse şi iară mai puse, dară cumpăna nu se lăsa în jos, puseră oamenii împăratului toţi banii ce avură la dânşii, cumpăna sta tot sus.
Atunci se duseră de spuseră împăratului. Se miră împăratul de întâmplarea aceasta. Trimise câţiva saci cu galbeni, dară trimişii se întoarseră şi spuseră că diavoliţa de cumpănă nu vrea să se lase în jos de loc, de loc. Atunci împăratul luă cu dânsul încă căţiva saci cu galbeni şi se duse singur, ca să vază cu ochii lui astă minune, căci altfel nu-i venea să crează.
Ajungând şi intrând în casă la arăpoaică, văzu pe fata împăratului, ceea pe care o gonise tatăl său împăratul ca p-o piază rea, şi-i rămase la inimă. Vezi că nu era urâtă; avea nuri, avea pe vino-ncoace, cum se zice, avea învăţătură, mă rog, dacă era fată de împărat; dară fusese seacă de noroc.
Văzu şi împăratul cumpăna. Braţul cu talerul în care erau puşi banii sta în sus! Puse un sac cu galbeni de care îi adusese, şi ca să se lase cumpăna în jos, ba. Mai puse unul, ba încă unul, cumpăna habar n-avea. Puse toţi sacii, cumpăna pare că era proţăpită acolo sus. Atunci ce-i veni împăratului, se sui şi el deasupra banilor, cam cu necaz, şi o dată braţul cu talerul în care era puşi banii se lăsă în jos şi stătu drept la linie, tocmai pe tocmai cu cela în care era petecul de mătase, veni adecă la cumpănă dreaptă.
– Care va să zică, petecul ăsta de mătase se poate cumpăra numai cu mine, zise împăratul, care înţelesese el noima acestei cumpene, ca un împărat ce era el acolo.
– Cam aşa, împărate, răspunse arăpoaica.
– Apoi dacă este aşa, mie mi-ar fi voia să stric logodna cu năzuroasa aia de fată cu care sunt în vorbă, când aş şti că stăpâna mătăsăriei ăştia m-ar vrea.
– Cum socoteşti d-ta că n-ar vrea ea, răspunse iarăşi arăpoaica, când d-ta vezi bine că însuşi petecul de mătăsărie al cui este el te vrea.
Şi aşa se făcu vorba şi apoi nunta, nu după multă vreme, cu mare veselie şi dragoste.
Darămite tatăl, muma şi fraţii fetei când auziră de una ca asta, ce bucurie gândiţi că n-avură?
Se întrolocară cu toţi cu totul şi făcură o nuntă d-alea împărăteştile de se duse vestea de dânsa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu