Oraşul cu ochii de ploaie

  Să fi zis cineva pe atunci că oraşul Lumină, oraş scăldat tot anul de un soare blând,
îmbăiat de ploi albastre şi calde, îmbătat de parfumul florilor – va deveni peste vremi o urbe tristă şi mohorâtă, în care soarele aproape că nu se mai iveşte şi în care oamenii nu cunosc cum arată o floare adevărată – acel cineva ar fi fost considerat de-a dreptul nebun. Dar anii s-au scurs. Urmele urbei de altădată s-au şters. Oraşul şi-a schimbat înfăţişarea, şi-a schimbat denumirea. Din pricina necontenitelor ploi, oraşului Lumină i s-a zis "Oraşul cu ochii de Ploaie".
        Nimic nu se schimbă în bătrâna urbe. Plouă şi plouă necontenit. În fiecare primăvară, când apar primii bobocei de floare, orăşenii aşteaptă cu sufletul la gură. Vor să-şi vadă oraşul inundat de floare şi de parfum. Dar sunt ani buni de când acest lucru nu se mai întâmplă. Nu există flori în oraşul cu ochii de Ploaie. Şi nimeni nu ştie de ce. Chiar dacă pomii dau roadă, nici o fiinţă vie nu-i vede împodobiţi în mantie albă. În lipsa adevăratelor flori, orăşenii meşteresc flori artificiale, din hârtie colorată. Astfel pentru ei viaţa prinde culoare.
        Pentru toată lumea ploile sunt o adevărată nenorocire. Ploile reci, tulburi, cu stropi cenuşii şi mai ales ploile cu stropi vişinii. Ultimele se abat întotdeauna pe neprins de veste. În timpul ploilor cu stropi vişinii dispar o mulţime de oameni. Şi iarăşi nimeni nu ştie de ce. Nu e de mirare, deci, că oraşul cu ochii de Ploaie e trist, mohorât şi de cele mai multe ori - pare pustiu.
        Şi totuşi în acest oraş cenuşiu, alături de ceea ce se numeşte tristeţe, trăieşte un omuleţ, un copilaş cu totul şi cu totul deosebit. Ştefăniţă locuieşte împreună cu mama şi bunica într-o căsuţă cu ferestruicile mici care parcă privesc mirate la tot ce se întâmplă afară. Băieţelul are părul de aur. Ochii lui mari, negri strălucesc ca două steluţe. Faţa îi este luminată de zâmbet şi copilul mai întotdeauna e vesel şi bine dispus. Veselia lui e sursă de mare îngrijorare pentru bunica. Ea crede sincer că orişice bucurie se plăteşte cu lacrimi. De aceea când râde copilul, bunica plânge.
        Vara Ştefăniţă aleargă prin ploaie şi strigă că stropii nu sunt reci, sunt calzi, iar ploaia nu e cenuşie, e străvezie, e ca argintul.
         - E adevărat, zice el, că cerul mai întotdeauna e acoperit de nori, dar sunt zile când soarele străluceşte.
Dar şi acele puţine zile senine, în afară de dânsul, nimeni nu le vede. Cel mai mult bunica se întristează când nepotul afirmă că florile înfloresc peste tot.
         - Ştefăniţă, îi explică bunica, tot ce vezi e rodul unei imaginaţii bogate. Ţi-am povestit prea multe poveşti despre flori. Nu există flori în oraşul nostru. Ţine minte! Altfel, îl ameninţă ea, eu cu mama vom fi nevoite să te ducem la medic. Să-ţi corecteze vederea.
         - Dar... bunico, priveşte! exclamă copilul şi tace. Îi este frică de medici. Foarte curând însă uită. Şi iarăşi aleargă prin ploaie şi strigă că ploaia e caldă, e ca argintul, că lângă prispă a înflorit trandafirul, că de-a lungul cărăruşei gherghinele şi-au desfăcut petalele.
         - Vai, Ştefăniţă, se întristează bătrâna, tu vezi doar tufe de trandafir, doar frunze de gherghine.
În ultimul timp mai ales pe mama tot mai des o bate gândul să consulte medicul.
         - Lasă-l, Oana, zice bunica. Se joacă... Născoceşte. Se bucură... E copil. Mai lasă-l. Nu e bolnav. O imaginaţie bogată nu e o boală.
         - Dar vede lucrurile strâmb, zice Oana, şi nu e bine.
         - Dar vede lucrurile frumos şi asta e bine.
         - Va suferi când îşi va da seama că lumea e mult mai urâtă.
         - Va suferi dacă nu-şi va închipui că lumea poate fi şi frumoasă...
Iar între timp Ştefăniţă continuă să rămână un om fericit între o mulţime de oameni nefericiţi. Şi totuşi are şi el clipe de mare tristeţe. În acele clipe îşi aminteşte de tata. Tata, după spusele mamei şi a bunicii, a dispărut într-o zi, pe o ploaie cu stropi vişinii. A plecat şi nu s-a mai întors. Ştefăniţă ţine minte acea zi. Înainte să plece, tata l-a sărutat, a scos din buzunar câteva semincioare roze şi i-a vorbit:
         - Priveşte aceste seminţe, Ştefăniţă! Când vor fi aruncate în sol, când vor răsări şi vor înflori, prin frumuseţea lor vor avea puterea să destrame vălul Minciunii de pe ochii tuturor orăşenilor. Din oraşul nostru va dispărea Minciuna, va dispărea Frica, va dispărea Tristeţea. Vom trăi zile minunate, copile, a zis tata şi a plecat.
De atunci nu la mai văzut nimeni. Mama şi bunica plâng mai tot timpul. Ştefăniţă le sărută, le şterge lacrimile şi le zice că de asta plouă - lacrimile lor se prefac în stropi de ploaie.
         - Tata se va întoarce, le îmbărbătează el. Se va întoarce fiindcă eu îl aştept.
Şi în fiecare zi Ştefăniţă priveşte în lungul străzii. Uneori i se pare că vede silueta înaltă a tatei. Dar acea siluetă dispare, se topeşte. Ştefăniţă însă nu se dă bătut. Crede ferm că va sosi clipa când îşi va îmbrăţişa din nou tatăl. Şi nimeni şi nimic nu-i poate strămuta această credinţă.
Într-o dimineaţă bunica descoperi în camera copilului, pe noptieră, o floare albă cu petalele tivite cu fir de aur pe la margini.
         - Ce floare minunată! De unde o ai, Ştefăniţă? întreabă bătrâna. Tu ai modelat-o?
         - Dar nu e modelată. E o floare vie. Mi-a dăruit-o femeia în Alb.
         - Ştefăniţă, lasă poveştile, se enervează bunica. De unde ai floarea?! Vreau adevărul.
         - Întotdeauna îţi spun adevărul, suspină copilul. Tu însă niciodată nu mă crezi...
         - Bine... Îşi promit că de data asta te cred. Hai, povesteşte!
         - Bunico, porni să povestească Ştefăniţă, astă noapte m-am trezit din pricina unei lumini puternice. Am deschis ochii şi am văzut o femeie tânără, îmbrăcată în rochie albă. Pe cap avea o coroniţă cu flori şi din acele flori izvora lumina. Bunico, femeia în Alb semăna foarte mult cu femeia din fotografia de pe peretele din camera ta.
         - Ai visat, Ştefăniţă. În acea fotografie sunt eu, când eram mireasă.
         - Nu am visat, bunico, se supără copilul. Iarăşi nu mă crezi...
         - Te cred, te cred, puiule, îl mângâie bătrâna, iar în suflet i se furişă îngrijorarea. Povesteşte mai departe, zise ea în timp ce se gândi că chiar mâine va pleca cu Ştefăniţă la medic.
         - Femeia a scos o floare din coroană, continuă povestea băiatul, mi-a întins-o zicându-mi: "Ştefăniţă, eşti unicul om din acest oraş căruia la naştere nu i s-a picurat în ochi otrava Minciunii, a Fricii şi a Deznădejdii. Doar tu vezi lucrurile aşa cum sunt şi nu cum dictează oamenii cu ochii de gheaţă! În puterile tale e să salvezi oraşul de întuneric, de minciună, de aceste creaturi cu ochi şi cu inimă de gheaţă. În curând vom merge în noaptea Minunilor!". M-a sfătuit să nu mă tem căci îmi va fi mereu alături. "Ai grijă de floare!", a mai spus femeia şi s-a făcut nevăzută. Mă crezi, bunico? întreabă Ştefăniţă.
         - Te cred, răspunse bătrâna nehotărâtă, apoi luă floarea şi o mirosi. O aşeză într-o vază şi i se păru că îi simte parfumul. Brusc îşi aminti ziua când îl aduseseră pe Ştefăniţă de la maternitate. Copilul dormea zâmbind prin somn, ca un îngeraş.
        Fiecărui prunc, îndată după naştere i se picura în ochi nişte picături miraculoase care, aşa li se spunea părinţilor, pe parcursul vieţii aveau să le corecteze vederea. Fără de aceste picături, li se zicea, copiii în loc de realitate vor vedea lucruri inexistente. Vor suferi mult din această pricină. Nici un părinte nu ezita să îndeplinească ce i se cerea. Marius însă, tatăl copilului, insistă atunci să-i picure el singur picăturile lui Ştefăniţă. Acum bătrâna e convinsă că el nu a făcut acest lucru.
         - Ar fi fost o nenorocire, se bucură ea, dacă în loc de flori Ştefăniţă ar vedea peste tot şerpi şi balauri.
Pe drum spre medic trecură prin faţa unei cafenele pe care era scris cu litere măşcate: "Îngheţată".
         - Vreau îngheţată! Strigă Ştefăniţă. Vreau îngheţată!
În clipa aceea licări o femeie îmbrăcată în alb, cu un voal de mătase pe cap. La o adiere de vânt, voalul femeii zbură atingând faţa bătrânei.
         - Ce fiinţă ciudată se gândi bătrâna. Păşeşte de parcă pluteşte.
         - Bunico, şopti Ştefăniţă, e femeia în Alb. E femeia care mi-a dăruit floarea...
Bătrâna nu-i răspunse. Se căznea să-şi amintească încotro pornise. Uitase totul.
         - Îngheţată? Vorbi ea derutată. Să întrăm...
Se aşezară la o măsuţă, vizavi de singurul vizitator din cafenea. În timp ce Ştefăniţă îşi savura îngheţata, bătrâna moţăia pe scăunaşul ei. Tresări când îl auzi strigând:
         - Bunico, priveşte! Strigă Ştefăniţă. Bărbatul de colo are ochii de gheaţă!
Se înturnă speriată. Văzu o faţă sticloasă, pătrată. Doi ochi ca două globuri de gheaţă. Frigul ce izvora din acele globuri o străpunseră.
         - Nu mai vreau îngheţată, scânci Ştefăniţă.
Bătrâna simţi că amorţeşte. Găsi totuşi puteri, îl smulse pe copil de pe scăunaş, îl luă în braţe şi alergă spre ieşire.
Afară se întunecase de-a binelea. Când intrară în cafenea era dimineaţă. I se păru că stătură doar câteva clipe. Acum era noapte. Privi în jur şi nu recunoscu locurile. Nu ştia pe unde s-o apuce. Toate îi erau străine. Se aflau pe o străduţă îngustă la capătul căreia licărea o luminiţă albastră. Alergă într-acolo. În faţă i se deschise o stradă largă, luminată de o mulţime de beculeţe multicolore. Maşinuţe năstruşnice, pântecoase, rotunde, fără uşi, fără fereşti circulau îmbulzindu-se din ambele părţi.
Bătrâna surâse: "Gândaci", şopti ea. Maşinuţe "Gândac". Nu mai văzuse aşa ceva. Brusc simţi cum o arde frigul în spate. Se înturnă şi la câţiva paşi îl zări pe omul din cafenea. Nu avea nici o îndoială - era urmărită. Fără să ezite, cu copilul în braţe, prin mulţimea de maşinuţe trecu în fugă strada cea Mare. Nu reuşi să pună piciorul pe trotuar că auzi o bubuitură. Spre groaza ei, îl văzu pe bărbatul din cafenea sub roţile unui camion. Se repezi să-i acorde ajutor, dar în faţă i se postă aceiaşi femeie în Alb.
         - Cine eşti?! Strigă revoltată bătrâna. Pleacă! Nu vezi?! Un om e sub roţi!
         - Nu e om... îngână femeia fără să ridice privirile. E doar un bolovan de gheaţă... Suntem în Noaptea Minunilor... Apoi, ca şi prima dată se făcu nevăzută. Sub roţile camionului acum stătea doar un enorm bolovan de gheaţă.
         - Eram convins că am lovit un bărbat, vorbi speriat şoferul camionului. Priveşte, i se adresă el bătrânei, e gheaţă! Cea mai adevărată gheaţă... De unde s-o fi luat pe această vreme? E abia început de toamnă.
         - Va fi probabil o iarnă grea, răspunse bătrâna apoi, fără să ştie de ce, merse spre staţia de troleibuz.
Ştefăniţă se trezi şi întrebă somnoros:
         - Unde suntem, bunico?
         - În Noaptea Minunilor, îngână bătrâna apoi urcă în primul troleibuz sosit în staţie.
Se aşezară pe o banchetă de lângă fereastră. Lumina caldă, plăcută ce izvora din tavan îi picură bătrânei linişte-n suflet. O toropi somnul.
         - Ce noapte somnoroasă, se gândi ea şi aproape că aţipise când prin mijlocul salonului trecu aceiaşi femeie în Alb.
         - Bun venit în Noaptea Minunilor, le zâmbi femeia şi se grăbi spre cabina şoferului.
Bătrâna îşi frecă ochii.
         - Nu există nici o femeie în Alb, se încăpăţână ea să creadă. Mi se năzăreşte. Sunt obosită. Apoi, sprijinindu-se de sticla ferestrei, adormi. O trezi iarăşi strigătul lui Ştefăniţă:
         - Trezeşte-te, bunico! Strigă el. Priveşte! E foarte frumos!
Troleibuzul se deplasa încet, fără să oprească la vreo staţie. Prin faţa bătrânei şi a copilului se perindau privelişti nemaivăzute. Case albe, înalte, cu vitrine largi, ornate frumos, de jur împrejur straturi de flori, lumini ce izvorau de peste tot şi făceau ca noaptea să pară zi.
         - Ştefăniţă, sări bătrâna speriată de pe banchetă, acesta nu e oraşul nostru! Dumnezeu ştie unde am nimerit! Ştefăniţă! Unde suntem?!
         - În Noaptea Minunilor, bunico, răspunse calm copilul.
         - Care noapte, Ştefăniţă?! Nu vorbi prostii, nu există minuni! Vreau acasă! Cum să ieşim de aici?
Dar nu reuşi să pronunţe aceste cuvinte că troleibuzul opri deschizându-şi larg uşile.
         - Să coborâm, îl trase pe copil bătrâna. Mai iute! Cine ştie unde ne poate duce această maşină. Trebuie să găsim drumul spre casă...
Mare le fu mirarea când se văzură chiar la capătul stradelei cu luminiţa albastră. De parcă nici nu se urniră din loc. Nici pomină de case albe, de straturi de flori, de stradă largă, de maşinuţe pântecoase. Peste tot – întuneric, beznă. De la lumina albastră văzură cafeneaua. Îşi dădură seama că doar cu o străduţă mai în vale e mica lor căsuţă. Bătrâna îl îmbrăţişă pe Ştefăniţă:
         - Hai, puiule, vorbi ea. Am întârziat... Ne aşteaptă mama. Să mergem acasă!
         - Nu vreau acasă! strigă brusc băiatul. Pleacă! Eu rămân în Noaptea Minunilor!
         - Cum să rămâi singur?! Nu vezi ce întuneric e? Eşti încă mic.
         - Nu-mi pasă! Şi nu sunt singur. Sunt cu femeia în Alb! Bunico, se linişti Ştefăniţă. Spune-i mamei că mă voi întoarce. Însă doar după ce voi alunga întunericul din oraş. Şi copilul porni să alerge prin noapte.
         - Aşteaptă! îl ajunse din urmă bătrâna. Aşteaptă! Nu te las singur... merg cu tine.
Merseră de-a lungul străzii fără să ştie încotro. Tăceau...
         - Ştefăniţă, rupse tăcerea, bătrâna. Ştii care va fi cea mai mare minune a acestei zile?
         - Care?
         - Va fi o mare minune dacă eu şi cu tine vom nimeri acasă.
Băiatul nu reuşi să răspundă căci brusc se stârni un vânt puternic şi un vârtej fierbinte îi prinse în interiorul său. În câteva clipe pluteau pe deasupra caselor adormite.
         - Acesta e sfârşitul, se gândi cu groază bătrâna.
Închise ochii, îşi cuprinse nepotul, îşi văzu toată viaţa în faţă, dar spre marea ei uimire în următoarele clipe nu se întâmplă nimic deosebit. Când deschise ochii văzu că se află pe o insuliţă plutitoare, plină de flori şi verdeaţă. Deasupra lor se deschidea cerul cu mulţimea de stele.
         - Bunico! Strigă Ştefăniţă. Noi urcăm spre stele! E atât de minunat să urci spre stele! Bunico, e foarte frumos aici!
         - Frumos, frumos... bâigui bătrâna. Doamne, ce o fi cu noaptea asta? Mi se încleie ochii... Ce noapte somnoroasă... Ştefăniţă, o să dorm un pic... După aia vorbim.
Şi bătrâna adormi imediat. Ştefăniţă privi îndelung cerul cu stelele. Le vedea pentru prima dată. Ar fi privit încă mult timp, dar insula (care plutea) îl legăna şi curând îl toropi şi pe el somnul.
         - Bunica ta e bătrână, o auzi şi o văzu imediat pe femeia în Alb. Ea trebuie să se odihnească, noi însă nu avem timp de somn, zâmbi ea. Spune-mi, mai vrei să alungi întunericul de deasupra oraşului tău?
Şi femeia îi întinse un căpeţel de aţă.
         - Vreau, strigă Ştefăniţă! Vreau! Numai că nu ştiu cum să fac acest lucru. Toată lumea trebuie să vadă cât de frumos e cerul cu stele! Ar fi minunat!
         - Priveşte în jos, spune-mi ce vezi?
         - Întuneric... Doar întuneric.
         - E întunericul ce acoperă oraşul tău... şi al meu... De ani şi ani de zile... vorbi cu tristeţe femeia. Şi doar un copil cu inimă, cu suflet curat, cu priviri luminoase poate să-l destrame.
         - Ce trebuie să fac?
         - Trage de căpeţelul de aţă! Deapănă un ghem. Când vei ajunge la celălalt capăt, întunericul va fi destrămat. Lumina stelelor se va revărsa peste casele, peste feţele orăşenilor şi va aduce bucurie pe chipurile lor. Ce zici? Începem?
         - Începem, răspunse Ştefăniţă şi imediat porni să depene ghemul.
Era o nimica toată. În scurta lui viaţă depănase o mulţime de gheme. În lungile şi friguroasele nopţi de iarnă, bunica îi depăna poveşti, el depăna gheme.
         - Să nu-ţi pară că e uşor, surâse femeia în Alb. Dacă adormi, tot ce-ai depănat - se va ţese la loc. Să te îngrijeşti să nu scapi aţa din mâini. Nu te lăsa pradă somnului... Îţi las acest trandafir. Sper că îţi va prinde bine.
Apoi Femeia tăcu. Pe furiş îşi şterse o lacrimă. Luându-şi avânt se înălţă şi dispăru printre stele.
         - Ne vom mai întâlni! Îi auzi de departe glasul. I se păru că acest glas seamănă foarte mult cu glasul bunicii.
Continuă să depene. Ghemul se mărea văzând cu ochii. Prin spărtura formată îşi văzu oraşul. Acolo jos, într-o căsuţă mică, îl aşteaptă mama. Va fi foarte mândră când va afla de isprăvile lui, îi trecu prin minte. Cu gândul la mama nici nu observă cum îl prinde somnul.
         Se trezi de la mirosul trandafirului. Mai avea aţa în mână, dar tot ce depănase se ţesu la loc. Se întristă, dar nu-şi pierdu curajul. Porni iarăşi să depene. Şi iarăşi îl fură somnul. Îşi dădu seama că somnul e mai puternic decât el şi imediat îi veni o idee salvatoare. Pe tulpiniţa trandafirului observă un ghimpe. Aşeză floarea astfel încât atunci când va adormi - bărbia să-i cadă direct în ghimpe. Suportă cu dârzenie înţepăturile. Picături de sânge îi curgeau din bărbie colorând trandafirul alb în roşu. În sfârşit ajunse la celălalt capăt al firului.
         - Am reuşit! Strigă Ştefăniţă aruncând ghemul în sus. Peste oraşul meu va ploua cu lumină!
Ghemul se destrămă şi mii de steluţe colorate se împrăştiară în jur.
         - Ştefăniţă! Ziseră steluţele ocupându-şi locul pe boltă. Ne-ai salvat de urgia întunericului şi îţi mulţumim! Dacă vei avea vreodată nevoie de ajutorul nostru, să ne chemi aşa:

Hei steluţe, surioare!
Am acum nevoie mare,
De al vostru ajutor!

Şi vom veni! Vom veni, Ştefăniţă! Adio!
Abia după asta băiatul îşi dădu seama cât e de obosit. Se culcă alături de bunica şi legănat de insuliţa plutitoare, îmbătat de mirosul florilor adormi buştean. Se treziră în oraşul lor, pe băncuţa de lângă luminiţa albastră. Strada era luminată şi lumina venea din cer.
         - Am adormit, vorbi bătrâna. Şi am visat un vis foarte ciudat.
         - Ce vis, bunico?
         - Se făcea că pluteam pe o insulă plină cu iarbă şi flori. Flori adevărate... Deasupra se deschidea cerul cu stelele. Stele pe care nu le-am văzut niciodată...
         - Bunico, priveşte!
Bătrâna îşi înălţă privirea.
         - Ştefăniţă! strigă ea. E o minune! De auzit am auzit... dar nu m-am gândit că le voi vedea pe toate cu ochii mei... Ştefăniţă, priveşte! A răsărit Luna! Ce se întâmplă?
         - E noaptea minunilor, bunico.
         - Nu-mi vine să cred. Poate că încă visez?
         - Nu visezi, zise copilul şi vru să-i spună toată povestea, dar brusc cerul se întunecă. Casele mohorâte, strada pustie, arborii dezgoliţi, toate câteva clipe în urmă aurite de razele lunii - se cufundară iarăşi în beznă.
         - Ce păcat, se întristă bătrâna. A durat foarte puţin... Să mergem acasă, Ştefăniţă.
Copilul izbucni în plâns:
         - Am crezut că am reuşit... să alung întunericul, suspină el. Dar... sunt prea mic...
         - Ai reuşit, Ştefăniţă, flutură pe alături rochia femeii în alb. Ai reuşit... Nu te întrista! Eşti mare.
Şi iarăşi ca acolo pe insuliţă femeia se înălţă spre cer.
         - Eh, oftă bătrâna. Ce păcat că nu pot să-i văd faţa. Dar sunt sigură că e tânără şi frumoasă. Dacă aş avea anii ei - mi-aş lua avânt şi aş zbura până-n bolţile cerului... Aş cutreiera străfundurile pământului... Nu m-aş da bătută până nu aş afla unde e Marius, copilul meu, tatăl tău, Ştefăniţă. Dar sunt bătrână şi fără de putere. Să ne întoarcem acasă.
Pe neaşteptate însă începu să ningă. Fulgi albi, măşcaţi cădeau lin, uşor şi părea că peste oraş ninge pentru prima oară. De la albul fulgilor strada prinse contur. Bătrâna îşi văzu nepotul:
         - Ştefăniţă! Strigă ea. Ce s-a întâmplat?! Adineauri erai mic, acum eşti băiat mare. Îmi ajungi aproape la umăr! Femeia! Femeia aia e o vrăjitoare! Mi-e frică... Să plecăm de aici!
Dar Ştefăniţă stătea împietrit fără să-i răspundă.
         - Ce ai puiule? se îngrijoră bătrâna. De ce taci?
         - Bunico, prinse glas Ştefăniţă, ai auzit?
         - Ce s-aud? Îmi ţiuie în urechi de atâta linişte.
         - Bunico, tata... Tata mă strigă. Îmi cere ajutorul. Întoarce-te acasă! Eu plec! Şi băiatul o rupse la fugă prin perdeaua de fulgi.
Fără să ezite, bătrâna alergă în direcţia în care dispăru copilul. Se prinse la gândul că aleargă uşor, de parcă cineva îi toarnă puteri în picioare. Îl zări pe Ştefăniţă, apoi iar îl pierdu. Nu mai ştia de cât timp aleargă. Încetase să ningă. Nimerise într-o fâşie densă de ceaţă. Era convinsă că Ştefăniţă e dincolo de această fâşie. O usturau ochii, i se întretăia răsuflarea, dar continua să înainteze prin ceaţă. Brusc o izbi o lumină în faţă şi îşi dădu seama că nimerise din noapte în zi.
         Se afla în Piaţa cea Mare a oraşului. Văzu nenumăratele trepte ce duceau către Monument. Nimeni dintre orăşeni nu ştia ce reprezintă această construcţie. Vară sau iarnă, ziuă sau noapte, Monumentul stătea înfăşurat în negură. Uneori din direcţia lui se auzeau sunete sinistre care îi făceau pe oameni să creadă că acel loc e bântuit de stafii. Ca să îmblânzească stafiile - împleteau cununi din flori artificiale şi le depuneau la capătul scărilor. Nu îndrăzneau să urce, să vadă ce se află acolo. Acum lumina soarele, era senin şi bătrâna văzu că Monumentul nu era altceva decât o enormă clădire cenuşie ce se pierde în nori. O trecură fiorii.
         - E înfricoşătoare, se gândi ea. Privi în jur şi nu observă nici o fiinţă.
         - Ştefăniţă, şopti bătrâna, unde eşti, măi copile?
         - Sunt aici! Îi auzi imediat glasul. Urcă!
         - Unde aici?! Nu te văd!
         - Lângă Monument, bunico! Vino!
         - Ce cauţi tu acolo, copile?! Se îngrozi bătrâna. Nimeni nu are dreptul...
Apoi porni să urce treptele. Nu urcă decât câteva. Picioarele îi deveniră de plumb şi simţi cum cineva o ia de subsiori şi o înălţă. Se pomeni plutind pe deasupra pieţei, pe deasupra nenumăratelor scări. Nu apucă să se dumerească că se şi află alături de Ştefăniţă.
         - Cine te-a adus aici?! Se repezi bătrâna spre copil. Să plecăm acasă!
         - Dar pe tine cine te-a urcat până aici? Zâmbi Ştefăniţă.
         - Păi... Cine? Nu ştiu.
         - Ea. Priveşte-o. E în spatele tău. Femeia în Alb...
Bătrâna se înturnă. Rămase mută de uimire.
         - Ştefăniţă, bâigui ea. Această femeie... sunt chiar eu... A înviat fotografia mea de pe perete... Doamne sfinte... Ştefăniţă, femeia asta mi-a furat tinereţea!
         - Nu ţi-am furat tinereţea, vorbi femeia. Ci eu chiar sunt tinereţea ta. Întotdeauna ţi-am stat în preajmă. Nu vei scăpa de mine atât de uşor... Eu te văd, tu - nu. Căci sunt invizibilă... Acum însă te voi părăsi. Trebuie să fac acest lucru. Lasă-l pe băiat în grija mea...
Bătrâna părea că nu aude:
         - Cât de frumoasă am fost, cât de frumoasă... Îngână ea. Vru să pipăie rochia femeii în Alb, dar aceasta dispăru.
         - Adineauri era aici... Unde e fotografia mea înviată?
         - E pe aproape. A devenit invizibilă. Doar e noaptea minunilor. Pentru toţi acei care nu ar trebui să ne vadă şi noi suntem in vizibili. Nu ne vede, nu ne-aude nimeni! Auuu! Auuu! Şi Ştefăniţă alergă în jurul clădirii. Auuu!
         - Încetează! Vei trezi fantomele!
         - Nu mi-e frică de fantome! Nu mi-e frică de stafii! Strigă băiatul, dar brusc se opri. Ambii auziră un glas tânguitor:
         - Vino, Ştefăniţă, şoptea cineva. Vino! Am nevoie de ajutorul tău...
Bătrâna recunoscu glasul feciorului său.
         - E Marius! Să intrăm! Să-l salvăm!
         - Bunico, în clădire voi intra doar eu. Rămâi pe loc! Să nu adormi! Aşteaptă-mă!
Şi sub privirile îngrozite ale bătrânei peretele Monumentului, ca un magnet, îl sorbi pe băiat în interior. În locul prin care dispăruse Ştefăniţă rămase o spărtură de forma şi înălţimea unui om. Bătrâna se repezi spre perete, dar o forţă nevăzută o opri pe loc. Întinse mâna şi atinse peretele. Era rece ca gheaţa.
         - Acest monument e zidit din blocuri de gheaţă, se gândi ea cu tristeţe. Se va topi... Se va topi neapărat...
Apoi, îndepărtându-se, obosită şi indispusă se aşeză jos, pe iarbă şi porni să aştepte...
         Ştefăniţă se pomeni într-o încăpere umedă şi friguroasă. Nu exista nici o ferestruică, dar prin pereţi răzbătea o lumină tulbure. Nu văzu pe nimeni.
         - Unde eşti, tată, şopti el.
Peste o habă de vreme auzi răspunsul:
         - În subsol... Găseşte scăriţa... Coboară!
Scăriţa o găsi la capătul sălii. Porni să coboare. Cu fiecare treaptă în jos se făcea tot mai întuneric. Când nu mai văzu nimic, îl trecu un fior de frică.
         - Poate că acel glas nu e al tatălui meu, se gândi. Poate că ar fi mai bine să mă-ntorc? În oraşul peste care acum ninge atât de frumos?
Totuşi continuă să pipăie treptele. Brusc scăriţa şi întreaga clădire porni să se zguduie. Ştefăniţă alunecă şi căzu în gol.
Taaaatăăăăăă! Strigă el. Ajută-mă! Mi-e frică!
         - Steluţele... auzi vocea. Aminteşte-ţi de steluţe!!!

Hei, steluţe, surioare,
Am acum nevoie mare
De al vostru ajutor!
Veniţi iute - altfel mor! zise băiatul şi imediat fu înconjurat de un roi de steluţe multicolore.

Steluţele îl prinseră în razele lor ca într-o plasă şi peste câteva clipe se văzu aşezat pe o podea de beton. De la lumina steluţelor observă că se află într-o încăpere asemănătoare cu acea de sus. Doar că aici tavanul era sprijinit de o mulţime de coloane vişinii. Clădirea încetă să se zguduie.
         - Tată, am venit, vorbi Ştefăniţă şi glasul lui, în liniştea din jur, sună ca un ecou. Dar această linişte sinistră fu brusc spartă de nişte sunete stranii care se înteţeau cu fiecare clipă. Sunetele ţâşneau de peste tot. Din coloanele vişinii, din pereţi, de sub podea. Plânsete, vaiete, strigăte de durere făcură clădirea să se zgâlţâie iarăşi. Chiar dacă mai crescuse un pic, Ştefăniţă rămase un copil. Aceste sunete înfricoşătoare îl speriară. Îşi astupă urechile:
         - Tată, unde eşti? Întrebă el şi izbucni în plâns. Mi-e dor de tine, tată!
În sfârşit auzi glasul cunoscut:
         - Linişteşte-te, fiule, vorbi glasul în timp ce celelalte sunete dispărură. Nu te speria! Îmi pare bine că ai avut curajul să cobori în această prăpastie. Dar îmi pare rău pentru copilăria ta. Altfel ar fi trebuit să fie... Iartă-mă... Însă numai ţie pot să-ţi încredinţez taina pe care o ascund aici. Te iubesc, fiule!
         "De ce nu te văd?", vru să întrebe Ştefăniţă, dar observă cum din centrul încăperii, de sub podea se strecură o şuviţă de fum. Şuviţa căpătă forma unui sul şi când sulul se înălţă la câţiva metri, în interiorul lui Ştefăniţă îşi văzu tatăl. Arăta altfel decât îl ţinea minte. Era foarte înalt. Avea îmbrăcăminte albă, lungă, strălucitoare, iar faţa îi păru străvezie. Cu toate acestea era tatăl său. Ştefăniţă alergă spre el.
         - Opreşte-te! Îl auzi strigând. Priveşte în jos!
         - De ce? nu pricepu băiatul.
         - Vezi un cerc?
         - Îl văd, şopti Ştefăniţă oprindu-se chiar la marginea cercului.
         - E cercul care ne desparte... E cercul dintre viaţă şi moarte... Nu ai voie să treci peste el. Trebuie să trăieşti! Te-am chemat nu ca să te pierd. Te-am chemat să-ţi arăt unde am ascuns torbiţa cu seminţe roze. Îţi aminteşti?
         - Îmi amintesc, tată.
         - Caută-le! Le vei găsi în această încăpere.
Glasul tatălui devenea tot mai surd.
         - Când vei avea semincioarele, continuă tata, când te vei întoarce în oraş, să semeni cu el oraşul. Vor răsări şi vor înflori flori. Flori pe care le va vedea orice suflare... Ai înţeles, fiule?
         - Am înţeles... Tată, întrebă Ştefăniţă în timp ce inima i se zbătea ca o pasăre prinsă-n laţ, spune-mi, eşti viu sau eşti mort?
         - Nu mai sunt o fiinţă în carne şi oase... Sunt doar un suflet... Am rămas întemniţat aici de către oamenii cu ochii de gheaţă. Pentru acele semincioare... Ca atâtea alte suflete pe care le-ai auzit adineauri strigând. Vrem să ne eliberăm, să ne înălţăm, să fim alături de cei dragi. Dar e cu neputinţă.
         - De ce, tată?
         - Am fost zidiţi în această clădire... Însă altceva vroiam să-ţi mai zic.
         - Spune-mi, tată!
         - Am refuzat, fiule, să-ţi picur în ochi otrava minciunii... Acum eşti sortit să vezi cât de frumoasă, de gingaşă poate fi o floare, dar şi cât de urât, de hidos poate fi sufletul unui om. În curând te vei convinge de asta.
         - Tată...
         - Ştiu... E o povară prea grea pentru un copil. Dar nici nu bănuieşti cât de puternic eşti. Te vei descurca...
         - Mă voi descurca, tată.
         - Găseşte torbiţa. Găseşte şi stârpeşte din grădina oamenilor cu ochii de gheaţă Floarea Minciunii. În tulpina acelei flori stă ascuns Balaurul Minciunii. Din ochi, de pe limba sa izvorăsc acele picături care mai apoi sunt picurate în chii pruncilor, la naştere. Eliberează floarea de balaur şi otrava Minciunii va înceta să mai curgă!
Glasul tatălui devenea tot mai nedesluşit.
         - Tată! strigă Ştefăniţă, nu te mai aud!
Faţa, hainele părintelui său porniră să se destrame. Sulul de fum se întinse pe toată suprafaţa încăperii. Apoi încet, încet se strecură sub podea.
         - Adio, fiule, auzi Ştefăniţă. Caută torbiţa! Când vor înflori florile - toate sufletele întemniţate aici vor fi eliberate. Se vor înălţa... Ai grijă de tine, de mama, de bunica! Nu permite sufletului tău să îngheţe... Femeia în Alb... Femeia în Alb... fură ultimele cuvinte pe care le mai desluşi Ştefăniţă. Glasul se stinse. În sală se lăsă aceeaşi tăcere sinistră.
         Ştefăniţă plângea. Plânse îndelung. Într-un târziu se linişti. Îşi şterse lacrimile şi porni să caute. Văzu steluţele strălucind sub tavan. Pipăi podeaua, pereţii, coloanele vişinii, dar nu găsi nimic. Îşi pierdu curajul. Deodată auzi un foşnet şi văzu că sala se umple de păsări. Păsări mari, albe, cu aripile frânte. Păsările încercau să zboare. Zburau în tăcere până sub tavan, se loveau de pereţi şi cădeau nemişcate pe podea. Se pomeni înconjurat de o mare de păsări albe. Unele din ele dădeau semne de viaţă. Ar fi vrut să le ajute. Încercă să le atingă. Imediat însă, păsările dispăreau. Dispărură toate. Băiatul se întristă foarte tare că nu reuşise să salveze nici una. Într-un colţ îndepărtat observă o singură pasăre. Alergă spre ea, o luă în braţe şi o mângâie. O sărută şi-i simţi căldura. Închise ochii şi avu senzaţia că îl ţine în braţe pe tata, nu tata pe el. Ca atunci când era mic. Îl simţi atât de aproape, încât deschise ochii crezând că îl va vedea. Nu văzu însă pe nimeni. Nici pasărea nu mai era. Se dumeri. Toate păsările erau sufletele celor îngropaţi de vii în această prăpastie. Ultima fusese sufletului tatălui său. Stătea împietrit, sprijinit de perete. Avea o dorinţă atât de arzătoare să găsească torbiţa încât ar fi fost în stare cu mâinile lui de copil să sape această podea de beton. Locul pe care stătuse pasărea rămase luminat. Ştefăniţă observă în podea o adâncitură. Scotoci şi scoase de acolo o torbiţă. Era torbiţa tatălui său. Tata îl ajutase să o găsească. Îşi turnă în palmă câteva seminţe roze. Îşi aminti de vorbele lui din ziua când plecase ca să nu mai revină.
         - "Priveşte aceste semincioare, Ştefăniţă", îi zise atunci tata...
         - Mi-e dor de tine, tată, şopti băiatul.
Şi tot atunci o văzu alături pe femeia în Alb:
         - Nu fi trist, grăi ea. Tatăl tău te vede, te aude, te simte... Se bucură pentru tine, se întristează. Te ajută, te protejează, te fereşte de rău. Nu te va părăsi niciodată. E îngerul tău păzitor. Când te vei întoarce acasă, îi vei simţi pretutindeni prezenţa. Lasă tristeţea, îl îmbrăţişă femeia. Hai să căutăm Floarea Minciunii!
Asemeni unor păsări, femeia şi cu Ştefăniţă, de mână, se înălţară până la sala de sus. Trecură apoi în altă sală, la fel de spaţioasă. Aici Ştefăniţă văzu o mulţime de maşinuţe:
         - Gândaci, îşi aminti el porecla pe care le-o dăduse bunica. "Maşinuţe Gândac"...
Se apropiară de un perete lateral. Femeia şopti ceva, dar nu se întâmplă nimic deosebit.
         - Nu se deschide, vorbi ea dezamăgită. Aceasta e uşa spre grădina în care creşte Floarea... Va trebui să găsim cheia... Cheia însă se află în buzunarul celui mai important Căpcăun. I-o vom lua. Ce zici? Încercăm?
         - Căpcăun? Se miră Ştefăniţă. Credeam că sunt oameni cu ochii de gheaţă.
         - Aşa e... Oamenii cu ochii de gheaţă sunt însă cei mai adevăraţi căpcăuni. Se hrănesc, se adapă cu sufletele celorlalţi oameni. Cine nimereşte în ghearele lor au de ales – să devină ca ei ori să putrezească pe fundul acelei prăpăstii. Îi vom aştepta în sala în care se adună în fiecare zi. Hai, Ştefăniţă!
         Şi iarăşi zburară pe deasupra treptelor din interiorul clădirii. În sfârşit se pomeniră într-o sală foarte frumoasă, cu multe lumini, împodobită cu flori, ca de sărbătoare. Fotoliile ce împânzeau sala erau goale. Dar nu dură mult. Se auzi zgomot, tropăit şi pe uşă dădură buzna o mulţime de oameni. Erau oameni obişnuiţi. Îmbrăcaţi în haine omeneşti, cu ochelari fumurii pe nas. Se aşezară în tăcere în fotolii. Un timp nu se auzi nici un sunet. Apoi brusc, parcă de nicăieri, în faţa celorlalţi apăru un tip care la început stârni râsul lui Ştefăniţă. Omul era în întregime pătrat. Ştefăniţă vru să întrebe cine e, dar bărbatul îşi scoase ochelarii de pe nas. Văzu că în loc de ochi are doar două globuri mari de gheaţă. Ceilalţi îi repetară gestul. Nici unul nu avea ochi de om – cu sclipiri de dragoste, de bucurie sau chiar de tristeţe în ei. Ochi de gheaţă, linişte de gheaţă... Pe neaşteptate în această linişte rece omul din faţă porni să urle. Apoi îşi întinse mâinile, scoase un răcnet şi imediat mâinile i se prefăcură în labe. Gheare lungi, ascuţite acoperiră sala. Faţa pătrată i se desfigură, corpul îi crescu, hainele îi plesniră şi din interior ţâşni la suprafaţă o creatură foarte scârboasă. În sală - acelaşi lucru. Încăperea mişuna de creaturi scârboase. Speriat, Ştefăniţă se ghemui lângă femeia în Alb.
         - Nu-ţi fie teamă, îl linişti ea. Nu ne vede, nu ne-aude nimeni. Noi suntem în alt spaţiu... Nu ne paşte nici o primejdie. Asistăm la un ritual pe care ei îl repetă zilnic. Îşi verifică interiorul. Printre ei nu trebuie să se strecoare străini. Învelişul le este de om, interiorul – de fiară. Când se amestecă printre oameni, nu-i poţi deosebi şi chiar cel de alături poate fi unul din ei. Doar ochii îi pot da de gol. Ei însă îşi acoperă ochii şi în afară de asta, cine să-i descopere dacă tuturor orăşenilor li s-a picurat încă din copilărie Otrava Minciunii? Însă când va fi stârpită Floarea din care izvorăşte minciuna, când vor răsări şi vor înflori florile din semincioarele roze - frumuseţea florilor va alunga monştrii ce sălăşluiesc în interiorul acestor creaturi hidoase... Priveşte-i, revin la vechea lor înfăţişare! Şi într-adevăr - toate acele fiinţe scârboase dispărură. Ştefăniţă îi avea iarăşi în faţă pe oamenii cu ochii de gheaţă. Păreau foarte obosiţi.
         - Acum vor dormi, zise femeia în Alb. Ne vom apropia de cel mai important căpcăun şi-i vom sustrage cheia.
Luară cheia fără probleme. Căpcăunul sforăia de se zgâlţâia scaunul sub el.
         Merseră în sala cu maşinuţe "Taracan", deschiseră uşa din peretele lateral şi nimeriră într-o grădină atât de frumoasă, încât Ştefăniţă se gândi că anume aşa trebuie să arate Raiul. Prin iarba de un verde mustos, presărată cu mulţime de flori roiau fluturaşii şi albinuţele. În pomii doldora de fructe cântau păsărelele. Nenumărate havuzuri aurite înfrumuseţau grădina şi părea că doar îngerii lipsesc.
         - Nu... Nu e Raiul, îi ghici gândul femeia în Alb. Sau dacă e Raiul - să ştii că e Raiul împreunat cu Iadul. Aceasta e Grădina Durerii. Te vei convinge de ce... Acum o să plec, tu caută floarea! Eu o cunosc, însă nu ţi-o pot arăta. Calea spre rău sau spre bine fiecare trebuie să o găsească singur. Sunt convinsă - vei căuta şi vei găsi calea spre bine. Caută floarea, Ştefăniţă, repetă femeia şi se făcu nevăzută.
         Rămas singur, băiatul se întristă. Cum să găsească o floare în această mulţime de flori? Cum să-şi dea seama care e cea pe care o caută? Totuşi porni să cerceteze fiecare floricică în parte. Se opri doar când auzi un vuiet. Zgomotul venea de sus. Ştefăniţă privi cerul. Nu apucă să se dumerească că un stol de păsări negre, cu ciocuri ascuţite năvăli peste grădină. În câteva clipe totul era una cu pământul. Zare de floare, fruct, frunză sau firicel de iarbă nu rămăsese întreg. Fluturaşii, albinuţele se zbăteau în ţărână cu aripile frânte.
        Abia acum îşi dădu seama de ce femeia în Alb botezase această grădină drept "Grădina Durerii". În aerul pe care îl respira plutea atâta durere încât i se păru că aici se concentrase toată Durerea pământului. Şi pe el îl durea sufletul. Îl durea sufletul pentru mama, pentru bunica, pentru oraşul cufundat în noapte şi în ploaie, pentru cei rămaşi pe fundul prăpăstiei. Dar mai ales îl durea sufletul la gândul că nu va reuşi să smulgă cu tot cu rădăcină floarea Minciunii. Privea neputincios la dezastrul din jur şi nici nu observă cum fu înconjurat de păsările negre. Stătea prins ca într-o capcană. Nu-şi dădea seama cum să treacă de aceste fiinţe înfricoşătoare. Până să născocească ceva - în grădină apărură o ceată de omuleţi. Gârboviţi, mici, unul din ei i se păru chiar că e vecinul lor de peste drum. Imediat păsările se feriră şi îşi luară zborul. Pe locul unde stătuseră - Ştefăniţă observă un pâlc de flori strivite. Oamenii făcură cerc în jurul pâlcului, şoptiră ceva şi păsările se făcură nevăzute.
         - Ce legătură e între aceşti oameni şi păsările negre? Se întrebă uluit băiatul.
Nu reuşi să-şi termine gândul. Văzu cum dintre florile strivite se înălţă o tulpiniţă. Când tulpiniţa crescu, în vârf observă un boboc de floare. Bobocul brusc îşi desfăcu petalele. Fu orbit de atâta frumuseţe. Tivite cu aur, cu argint, petalele florii erau de fapt nişte bijuterii enorme. Era o floare artificială. Curios, vru să treacă de cercul de oameni, să vadă minunea mai îndeaproape, dar auzi un răcnet, un muget de se cutremură pământul. Din interiorul florii îşi făcu apariţia un cap hidos, deformat, cu o gură enormă şi lipicioasă. Dihania porni să scuipe slobozind pe nări fum negru şi înecăcios. Dezgustat, Ştefăniţă se feri. Apoi asistă la ceva oribil. Scoţând câteva limbi de foc, fiinţa aia scârboasă îi sorbi pe omuleţii care nici măcar nu se împotriviră, ca pe nişte mere.
         - Ce-ai făcut?! Strigă îngrozit băiatul. Eşti un monstru!
Îşi aminti însă că nimeni nu-l aude, nimeni nu-l vede. Degeaba striga. Ar fi vrut să aibă un paloş, să răpună capul hidos, dar nu găsi decât o nuieluşă şi începu să-l plesnească. Acesta, de parcă plesniturile i-ar fi provocat plăcere - zâmbi, mugi, închise ochii, se sprijini de petalele florii şi adormi sforăind zgomotos.
         - Trebuie să o găsesc pe femeia în Alb. Doar ea ar putea să-i vie de hac.
Porni în căutarea femeii, dar observă că monstrul se trezeşte. Rămase pe loc. Acesta se opinti şi brusc începu să vomite.
         - Au! Strigă Ştefăniţă. Îi vomită pe oameni, vii şi nevătămaţi! După ce termină de vomitat, căpăţâna hidoasă se retrase în interiorul florii. Floarea tremură şi toate pietricelele strălucitoare căzură în voma de la rădăcină. "Ce păcat", se gândi Ştefăniţă. "Erau atât de frumoase..."
         Dar şi mai mare îi fu mirarea văzându-i pe omuleţi culegând de prin mizerie pietricele colorate. Lucrurile curgeau atât de rapid încât nu reuşea să înţeleagă ce se petrece. Se apropie de un omuleţ ce ţinea în palmă o pietricică strălucitoare. Îl recunoscu, era vecinul. Brusc ochii vecinului începură să se rotească, apoi deveniră globuri. Globuri de gheaţă. Şi iarăşi se prefăcură în ochi, şi iarăşi în globuri rămânând în sfârşit globuri nemişcate de gheaţă. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu ceilalţi omuleţi.
         Ştefăniţă se dumeri imediat. Fusese martor la naşterea sau mai bine zis - la formarea oamenilor cu ochii de gheaţă. Adineauri îi avusese alături pe balaurul Minciunii şi pe Floarea Minciunii. Se repezi să smulgă floarea. Nici pomină însă de floare, de balaur, ba chiar şi pe omuleţi parcă îi înghiţise pământul.
         - Te voi găsi, balaur mincinos! strigă Ştefăniţă cu necaz. Te voi găsi şi te voi strivi!
Rămase trist, abătut şi nu ştia de la care capăt să-nceapă. Merse spre un havuz să-şi răcorească faţa. În oglinda apei văzu alt chip. Nu mai era copilul de altădată. Crescuse. Ba chiar îi apăruseră tulei de mustaţă. Nu-şi va ierta niciodată dacă nu va reuşi să îndeplinească rugămintea tatălui său. Privi cerul şi i se păru că cerul, soarele – toate sunt de gheaţă. În jur – pământ negru, doar fluturaşii şi albinuţele şi se mai zbăteau cu aripile frânte. Culese un fluture, îl duse la buze, îl încălzi cu răsuflarea sa şi brusc fluturaşul i se zbătu în palmă. Apoi brusc îşi luă zborul. Culese încă unul. Se întâmplă acelaşi lucru. Rând pe rând încălzi în palmă şi readuse la viaţă toţi fluturaşii şi toate albinuţele. Grădina se umplu iarăşi de zumzet. Ştefăniţă era fericit. Făcuse o faptă bună. Se simţea însă foarte obosit.
         - Mă voi odihni, îşi zise el, apoi, sprijinindu-se de peretele unui havuz, adormi.
Se trezi din pricina unui fâlfâit de aripi. Pe deasupra zbura un stol de păsări albe. Una din ele îi atinse faţa.
         - Păsările albe... se bucură Ştefăniţă. Sufletele celor îngropaţi de vii în subsol...
Au reuşit şi s-au înălţat. Au ieşit din prăpastie.
Păsările însă, după ce zburară un timp pe deasupra grădinii, se îndreptară spre clădire şi dispărură în interior. În urma lor, grădina brusc îşi recăpătă înfăţişarea de mai înainte. Era iarăşi plină de verdeaţă, de flori, de pomi doldora de fructe. Albinuţele şi fluturaşii roiau în jurul lui Ştefăniţă. Apoi fiecare insectă se aşeză pe câte o floare şi Ştefăniţă observă că doar pe o singură floricică nu se aşeză nimeni. Insectele stătură un timp nemişcate după care iarăşi îşi luară zborul. În sfârşit făcură cerc în jurul floricelei mici cu petalele aurii, neînsemnate, presărate abundent cu picăţele de diferite culori.
         - Ea e! strigă băiatul. E Floarea Minciunii. Mulţumesc fluturaşilor! Mulţumesc albinuţelor!
Nu avea nici o îndoială, insectele i-au arătat anume ceea ce căuta. Se repezi să o smulgă, dar tulpiniţa firavă, asemenea unui elastic, revenea la loc de fiecare dată şi nu se lăsa smulsă. Ştefăniţă îşi dădu seama că balaurul o trage înapoi, în pământ. Băiatul se opinti, ţinu tulpiniţa cât de mult putu şi în sfârşit căpăţâna hidoasă îşi făcu apariţia. Mii de albinuţe se repeziră spre ochii balaurului. Urlând de durere, cu ochii în ace, acesta părăsi floarea luând-o la fugă. Pe Ştefăniţă îl umflă râsul. Monstrul cu capul enorm avea un trup chircit şi aproape că nu avea picioare.
         - Minciuna e cu picioarele scurte, îi zicea adesea bunica.
Acum smulsese floarea aproape fără efort. De fericit ce era, nu observă că o rămurică rămăsese încă în sol. Alergă să o caute pe Femeia în Alb. O găsi lângă peretele clădirii.
         - Am reuşit, sări în sus de bucurie Ştefăniţă. Iată floarea!
Vru să i-o dea, dar în spatele său auzi un glas:
         - Opreşte-te! Ea nu e cine crezi! E balaurul Minciunii deghizat în femeie! Eu sunt cea adevărată! Dă-mi floarea!
        Înturnându-se, Ştefăniţă văzu o femeie exact ca aceea pe care o avea în faţă. Cele două semănau ca două picături de apă. Privea zăpăcit când la una, când la cealaltă. Pe coroana femeii din faţă se aşeză un fluturaş. Observă lipsa unei flori. În noaptea trecută tocmai de acolo i se dăruise floarea cea albă. Fluturaşii îl mai ajutară o dată. Fără să ezite, Ştefăniţă întinse floarea femeii din faţă. Pământul se cutremură de la răcnetul balaurului. Grădina se umplu de un fum negru şi înecăcios. Apoi totul se limpezi, se linişti.
         - Bravo! îl îmbrăţişă adevărata femeie în Alb. A fost ultima şansă a balaurului de a-şi recăpăta floarea. Din această clipă floarea Minciunii nu mai există. Ea va deveni o floare obişnuită. Însă multe lucruri vor fi altfel. Floarea îţi aparţine. Când vei ajunge acasă - să o aşezi alături de trandafirul roşu şi de floarea cea albă. Să ai grijă de flori. Ţine minte: florile aduc bucurie, dar ele trebuiesc îngrijite şi bine păzite! Balauri sunt mulţi pe pământ. Acum găseşte-o pe bunica şi plecaţi! Întoarceţi-vă acasă! În oraşul peste care încă sălăşluieşte noaptea. În curând acolo va fi dimineaţă. Noaptea Minunilor e pe sfârşite. Adio... Nu ne vom mai vedea. Voi fi din nou o simplă fotografie.
         De data asta femeia nu dispăru brusc. Merse încet de-a lungul clădirii până ce Ştefăniţă o pierdu din vedere.
         Traversă acelaşi drum. Din sala cu maşinuţe, în care acum nu mai văzu nici una, merse în prima sală. Se opri pe o clipă. În gând îşi luă rămas bun de la tata. Apoi, trecând prin spărtura din perete, nimeri în exterior. Nu o văzu pe bătrână. Porni să o caute şi o găsi adormită la un colţ al Monumentului.
         - Bunico, trezeşte-te! Strigă speriat Ştefăniţă. Nu ai voie să dormi!
Dar bătrâna rămânea nemişcată.
         - A murit, şopti băiatul. A stat lângă peretele de gheaţă şi a îngheţat.
Începu să plângă. Lacrimile îi picurau pe fruntea bătrânei. Brusc aceasta deschise ochii.
         - Cine eşti? Întrebă ea obosită. Nu te cunosc. Am adormit? Nu trebuia să dorm...
         - Bunico, o sărută şi o îmbrăţişă Ştefăniţă. Sunt eu, nepotul tău.
         - Nepotul meu? Ai crescut atât de mare? Semeni atât de mult cu Marius, îngână bătrâna apoi nu mai zise nimic.
         - Să plecăm acasă, o ajută băiatul să se ridice.
Trecură peste nenumăratele scări. În piaţă se îmbulzeau mulţime de maşinuţe, se loveau, alergau agitate, unele rămâneau nemişcate, cu roţile-n sus.
         - Au observat lipsa florii, se gândi Ştefăniţă. Caută vinovatul printre ei. Să ne grăbim, o îndemnă el pe bătrână. Se face noapte. Puterile femeii în Alb vor lua sfârşit.
Erau lângă fâşia de ceaţă când lângă ei opri o maşină.
         - Opreşte-te, Magda! Strigă cineva din interior. Ce cauţi aici?!
         - Terinte? Şopti bătrâna speriată.
         - Bunico, lasă-l. Să trecem dincolo! Nu avem timp.
Dar bătrâna rămase pe loc.
         - Ieşi din maşină, Terinte, vorbi ea emoţionată. Te credeam mort. Ai dispărut în aceeaşi zi cu băiatul meu, cu Marius.
         - Da, Magda, sunt Terinte! Continuă să tune cel din maşină fără să-şi facă apariţia. E adevărat! Am dispărut în aceeaşi zi, dar spre deosebire de prostul tău de fecior, eu am preferat să trăiesc. Sunt viu şi nevătămat. Ţi-e dor de el, Magda?! Ha! Ha! Ha!
         - E neomeneşte să râzi, Terinte. Îţi era nepot.
         - Nepot?! Neomeneşte?! Îţi arăt eu neomenie! Urlă cel de se numea Terinte şi din maşină ieşi o namilă de om cu faţa pătrată, cu ochelari negri pe nas. Floarea, Magda! Dă-mi floarea!
         - Care floare, Terinte? Ce fel de floare? Se sperie bătrâna. Nu... Tu nu eşti, Terinte! Doar glasul e al lui. I-ai furat glasul.
         - Bunico, să mergem, încercă Ştefăniţă să o tragă dincolo de peretele de ceaţă. Să plecăm!
         - Cu cine vorbeşti, Magda?! Se agită namila şi băiatul îşi dădu seama că era auzit, dar rămase nevăzut.
         - Cu nimeni, Terinte. Cu nimeni... Ţi s-a părut.
         - Mi s-a părut?! Floarea, Magda! Strigă iarăşi omul cu faţa pătrată şi brusc mâinile i se prefăcură în labe, faţa i se desfigură, hainele îi plesniră, îi plesni pielea şi asupra bătrânei se năpusti o fiară extrem de hidoasă. Ştefăniţă încercă să-şi apere bunica.
         - Fereşte-te! Îl înlătură bătrâna foarte hotărâtă şi în acel moment trupul ei se zgudui ca electrocutat. Fereşte-te! Repetă ea calm şi în câteva clipe luă înfăţişarea femeii în Alb. Cu braţe vânjoase, tinere răsuci ghearele fiarei, le smulse şi le aruncă hăt, cât colo.
         - Împroaşcă-l cu seminţe! Îi strigă ea lui Ştefăniţă. Îl vor ajuta! Nu tărăgăna! Împroaşcă-l!
Atins de seminţele roze, fiara îşi recăpătă imediat înfăţişarea de mai înainte. Cel căruia bunica îi zise Terinte porni să alerge bezmetic prin piaţă.
         - Am orbit, Magda! Strigă el. Nu văd nimic! Fie-ţi milă, Magda! Ajută-mă! Îţi sunt frate! Frate, Magda! M-ai omorât!
         - Nu te-am omorât, vorbi cu tristeţe cea care luase înfăţişarea bătrânei. Nu te-am omorât, Terinte. Te las să trăieşti. Chiar dacă ai privit nepăsător cum i se curmă zilele feciorului meu... Te las să trăieşti... Şi nu ieşti orb. Doar că ţi se topeşte gheaţa din ochi. Din această clipă tot răul pe care l-ai făcut îl vei vedea nu prin ochii tăi spurcaţi de gheaţă, ci prin ochii părinţilor noştri. Asta îţi va fi pedeapsa. Şi povara... Să vedem cum vei trăi cu această pedeapsă, cum vei duce această povară...
Femeia se înturnă către Ştefăniţă. Plângea...
         - Îţi spusesem adio, vorbi ea. Însă nu puteam să trec pe alături într-o clipă de grea cumpănă pentru voi. Să nu-i povesteşti bunică-i despre Marius, despre Terinte. Va fi o durere prea mare. Acum chiar îţi voi zice adio. Mulţumesc că ai mers în Noaptea Minunilor!
Şi femeia dispăru în fâşia de ceaţă. Alături stătea bunica.
         - Ce s-a întâmplat? Întrebă ea de parcă se trezi dintr-un vis urât. Unde e Terinte? Aoleu! Plesni bătrâna din palme. Ce de-a flori!
Jos, pe asfaltul negru, pe locul unde căzură semincioarele răsăriră pâlcuri de floricele albe, gingaşe - ca nişte fulgi. Ştefăniţă îşi privi bunica. Părul ei devenise ca neaua.
         - A îmbătrânit, se gândi băiatul. Într-o singură noapte...
Străbătură în tăcere fâşia de ceaţă. Erau din nou în oraşul său trist. Aici mai dăinuia noaptea.
         - În sfârşit suntem acasă, vorbi bătrâna. Ce noapte ciudată. Să ne grăbim...
         - Bunico, răspunse Ştefăniţă, te conduc până aproape de casă. Eu însă mă întorc. Voi semăna oraşul cu aceste semincioare.
Ştefăniţă scoase din buzunar torbiţa.
         - Dar e torbiţa lui Marius, o recunoscu bătrâna.
Apoi nu mai zise nimic. Luă câteva seminţe şi le aruncă pe luciul alb al zăpezii.
         Au cutreierat oraşul împrăştiind seminţe în lung şi-n lat. Lângă căsuţa lor au ajuns sleiţi de puteri. În cele două ferestruici mai pâlpâia încă o luminiţă plăpândă. Au intrat uitând să arunce seminţe în propria curte. O femeie gârbovită stătea în faţa icoanei.
         - Mamă, şopti Ştefăniţă.
Femeia se înturnă:
         - Cine sunteţi? întrebă ea speriată.
         - Oana, se miră bătrâna, nu ne recunoşti?
Femeia luă opaiţul, veni mai aproape:
         - Nu poate să fie adevărat, îngână ea. Nu credeam să te mai văd. Dar... cine e băiatul?
         - Oana, e Ştefăniţă, băiatul tău.
         - Ştefăniţă? Doamne! Cât de mare a crescut! Cât de mare... E leit Marius, şi femeia izbucni în plâns.
         - Oana, eşti bolnavă? Cât de mare putea să crească într-o singură noapte? Am întârziat, Oana. Iartă-ne!
         - O singură noapte?! Aţi întârziat?! Doisprezece ani încheiaţi! Ani de nădejdi şi de deznădejde. Unde aţi fost atâta amar de vreme? Şi femeia îl îmbrăţişă pe Ştefăniţă. "Băiatul meu, bietul meu băiat", nu contenea ea să îngâne.
         - Oana, am vrea să dormim. Suntem obosiţi...
Femeia alergă după aşternuturi. Un timp merse de la patul bătrânei la patul băiatului. Nu-i venea să creadă. Se linişti abia după ce îi simţi adormiţi. Încercă să se culce, dar nu o prindea somnul. Se ridică şi merse spre fereastră. Pe pervaz, în vaza în care păstrase floarea cea albă, mai văzu încă două flori: un trandafir roşu şi o floricică căreia nu-i ştia numele. Privi prin geam. Afară ningea. Îşi puse pe umeri un şal şi merse în curte. Peste oraşul adormit, scăldat de o lumină lăptoasă, cerul presăra cu dărnicie noian de fulgi albi, măşcaţi şi strălucitori. Fulgii se aşterneau cuminţi pe crengile pomilor şi Oanei i se păru că anume aşa trebuie să arate o livadă în floare. Îşi aminti de Marius. Avu senzaţia că Marius e undeva pe aproape. Poate chiar e unul din aceşti fulgi, se gândi cu tristeţe femeia.
         Într-un târziu intră în casă. În antreu observă o haină necunoscută. O pipăi şi îşi aminti – era haina lui Marius. Se culcă şi pentru prima dată după atâţia ani adormi liniştită. Toţi trei se treziră de la strigătele de bucurie ale copiilor de pe stradă. Era ziuă şi continua să ningă.
         - Oana, întrebă bătrâna arătând spre Ştefăniţă, cine e băiatul?
         - E nepotul tău. Nu-l recunoşti?
         - Ştefăniţă? Făcu ochi mari bătrâna. Dar... parcă încă ieri îl duceam de mânuţă?
         - Ai uitat, mamă. Ai uitat totul... Poate e mai bine aşa.
         - Ba nu, Oana. Nu e bine să uiţi. Acolo unde se lasă uitarea, balaurii îşi găses culcuşul... Să nu uiţi nimic, Oana! Şi nici tu, copile! Nimic...
        În iarna aceea a nins mult peste oraşul cu ochii de Ploaie. Ciudat, dar orăşenii uitaseră să plângă. În ochii lor apărură sclipiri de adevărată fericire. Oamenii începeau să înveţe cum să se bucure. Cerul de deasupra oraşului nu mai rămânea mereu cenuşiu. Mai ales în nopţile când nu ningea, bolta cerească, cu puzderia de stele, îi scotea din case şi pe mari şi pe mici. Uneori apărea Luna, arătându-se în toată splendoarea ei.
         În sfârşit veni primăvara. O altfel de primăvară. Nu se luă bine zăpada, când din pământul reavăn răsăriră pâlcuri de floricele albe, gingaşe, ce păreau nişte fulgi încăpăţânaţi care nu doreau să devină simple picături de apă. Cineva le-a zis Ghiocei. Primăvara devreme, ghioceii înfloreau peste tot.
         Într-o noapte, Ştefăniţă îl visă pe tata, care îi înmână un buchet de Ghiocei:
         - Păzeşte florile, îi vorbi el. Fără de căldură, pământul e trist. E îndeajuns însă să fie străbătut de razele calde ale soarelui că în semn de recunoştinţă - pământul scoate la suprafaţă torent de culori şi de frumuseţi. Fără de căldură, pământul e lipsit de culoare, iar fără de flori - sufletul omului e lipsit de căldură. Păzeşte florile, Ştefăniţă!
         Din acea noapte, Ştefăniţă simţi că sufletul tatălui său îl însoţeşte peste tot. A doua zi merse în piaţă. Pe locul Monumentului văzu acum un minunat havuz.
         - A dispărut, se gândi băiatul. Razele fierbinţi ale soarelui au topit gheaţa.
În înaltul cerului rotea un stol de păsări. Se întorceau cocorii.
         Au trecut ani de atunci. În faţa havuzului oamenii au construit o clădire nouă, din piatră albă şi i-au zis "Clădirea Principală". Oraşul cu ochii de Ploaie şi-a recăpătat vechia denumire.
        Să fi zis acum cineva că acest oraş scăldat de lumini, îmbăiat de ploi albastre şi calde, îmbătat de mireasma florilor parfumate – a fost cândva o urbe tristă şi mohorâtă, în care nimeni nu vedea zare de floare, acel cineva ar fi fost considerat de-a dreptul nebun. Un singur bătrân căruia orăşenii nu-i mai cunoşteau vârsta, căci până şi el îşi pierduse şirul anilor, nu dorea sau poate că nu putea să uite cum fusese oraşul înainte de marea sa Înflorire.
        Bătrânul îşi ducea zilele singur, într-o căsuţă mică, cu două ferestruici spre drum ce priveau mereu mirate la tot ce se întâmplă afară. Pe pervazul uneia dintre ferestre trecătorii vedeau zi şi noapte trei flori minunate care nu se mai ofileau. Curtea moşului - vară şi iarnă era înfrumuseţată cu straturi de flori. Şi doar Ghioceii nu-şi găsiră locul printre acele flori. În ultima vreme, Ghioceii înfloreau tot mai rar prin oraş. În fiecare zi, bătrânul pleca spre parcul din faţa Clădirii Principale. Se aşeza pe vreun scăunaş şi ore-n şir privea la trecători, la straturile de flori, la hulubii albi.
        Într-una din zile observă o maşinuţă ce semăna leit cu maşinuţele "Gândac" din copilăria sa. Bătrânul se cutremură. Amintiri ciudate i se încâlciră în minte. Merse grăbit spre Clădire. Avu senzaţia că piscul pe care se înalţă acum clădirea e mult mai înalt. Îşi încordă privirea şi privi peste ziduri. Rămase nemişcat şi tăcut. În ochii celor de după pereţii groşi de piatră observă sclipiri ciudate de gheaţă. Întors acasă în vaza de pe pervaz nu mai găsi nici o floare...