Dănuţ aleargă cu braţele deschise, închipuindu-şi că adună mănunchiuri de raze. Soarele îl priveşte zâmbind, îl învăluie în căldura sa şi Dănuţ e convins că această căldură îl va ajuta să crească cât mai repede mare.Copilul priveşte mirat la cireşul din faţa casei. Pomul a stat dezgolit toată iarna, iar acum s-a acoperit cu o mantie albă. Băiatul nu pricepe de unde această minune. Şi atunci când nu pricepe ceva vine la bunicul Dominte.
- Ştii, îi explică bătrânul cu părul de culoarea florilor de cireş, în fiecare primăvară pomii se împodobesc ca de sărbătoare. Aceste flori în curând se vor ofili, petalele li se vor împrăştia, dar vor rămâne fructele şi atunci când vor fi coapte - multă lume le va savura dulceaţa. Unele vor fi smulse de vânt, vor nimeri în sol şi la cealaltă primăvară din sâmburi vor răsări câteva frunzuliţe, vor creşte câţiva copăcei. Ei vor fi puii acestui cireş. Cireşul s-a împodobit cu floare pentru marea sărbătoare care va urma - naşterea puilor săi. Orişice floare e sărbătoarea de dinaintea naşterii. Bucură-te de tot ce vezi căci tot ce vezi pentru tine e nou, e frumos şi dacă acum multor lucruri nu le ştii rostul, când vei fi mare le vei cunoaşte pe toate, zice bunicul şi îl mângâie pe Dănuţ. Bucură-te de copilărie dragul meu. Copilăria pleacă, dorul de ea însă nu dispare. Chiar şi mie, cât mă vezi de bătrân, şi mie mi-e dor de copilărie...
- Bunicule! Bunicule! strigă băiatul. Priveşte! Au răsărit puii de bujor! Îi văd cum cresc, cum se înalţă! Mă crezi, bunicule?!
Te cred, puişor, zâmbeşte bătrânul. La vârsta ta aveam ochii la fel de ageri. Pe vremea aceea în ochii mei se desfăceau mugurii, creşteau frunzuliţele. Eh... Totul a trecut ca un vis. Bunicul se întristează, Dănuţ îl cuprinde şi moşul din nou zâmbeşte.
- Bunicule, întreabă copilul, când erai mic venea căluţul de argint cu aripile oranj?
- Venea, răspunde Dominte. L-am văzut de câteva ori... Apoi a pornit războiul... Cerul era brăzdat de avioane, de bombe şi noi, copiii, ne temeam să ridicăm privirile spre boltă. Poate că bietul căluţ zbura printre bombe, poate că vroia să le oprească, nu ştiu, dar ştiu că mult timp după asta, supărat probabil de ce se întâmplă în cer şi pe pământ, căluţul nu a mai venit...
- Mi-e frică, şopteşte Dănuţ, că din nou e supărat căluţul... Au înflorit cireşii, iar el nu-i şi nu-i...
- O să vină, îl asigură bătrânul. Dacă a sosit primăvara - nu are cum să nu vină...
Treaba e că în fiecare primăvară pe deasupra satului lui Dănuţ, sau poate şi pe deasupra altor sate, zboară un mic căluţ de argint cu aripile oranj.
- Hei, căluţ de argint! strigă jos cetele de copilandri ce aleargă desculţi pe cărăruile proaspăt zvântate. Vino de ne ia în spate! Înalţă-ne până la nori!
Căluţul coboară, nechează, îşi scutură coama, apoi rând pe rând îi plimbă pe cei îndrăzneţi pe sub nori, pe deasupra norilor şi nu e fericire mai mare pentru micii călăreţi decât să-şi vadă satul scăldat în floare de acolo, de sus.
Şi în primăvara asta toată gloata de copilandri aşteaptă cu nerăbdare venirea căluţului. Dar fiindcă acesta întârzie, iar imaşul a înverzit şi e plin de flori, de fluturi, de fel de fel de gâzuliţe năstruşnice, până una alta copiii aleargă de rând cu iezii şi mieluşeii. Căci e în firea unui copil să alerge...
- Sur, sur, sur - un pârăiaş cu apă limpede şerpuieşte prin mijlocul imaşului. Mieii şi ieduţii se adapă din apa răcoroasă, nouraşii se privesc în oglindă, puştii se întrec la sărit.
- Cine va sări pârăiaşul cât mai departe acela va urca primul pe spatele căluţului!
Încep a se scutura florile de cireş, dau merii în floare, căluţul întârzie, copiii sunt îngrijoraţi, însă mai îngrijorat decât toţi e bătrânul Dominte.
- Care o fi pricina? se întreabă el nedumerit. Nu se aud avioane, e atâta linişte-n jur, pământul se bucură ca un copil de mângâierea soarelui, unde s-o fi prăpădit bietul căluţ?
În fiecare dimineaţă moşul scrutează zarea şi în minte îi vine imaginea războiului. Parcă şi acum aude şuierul de bombe... Dar nu... Acest lucru nu se va mai întâmpla. Pomii trebuie să înflorească, copiii trebuie să crească, căluţul cu aripile oranj trebuie să vină să arate micuţilor cât de frumos e pământul, cât de larg e cerul şi cât de fericit e omul când înfloresc pomii, când străluceşte soarele, când pe deasupra capului nu zboară bombele distrugătoare de vise.
Într-una din zile, venind pe imaş, copiii văd pe malul pârăiaşului un pictor îmbrăcat în mantie lungă, violetă, cu glugă pe cap. Gloata gălăgioasă imediat îl înconjoară. Toţi privesc miraţi la ceea ce desenează pictorul. Pe tablou lucrurile sunt altfel decât în realitate. Cerul e de culoare violetă, soarele e roşu, iarba şi frunzele pomilor sunt vopsite în albastru, apele sunt galbene iar florile au o singură culoare - neagră, precum e noaptea fără de lună...
- Ce frumos, exclamă cineva. Nu am mai văzut aşa ceva niciodată!
Pictorul care părea că nici nu-i observă pe copii, deodată vorbeşte: Aţi vrea, întreabă el, ca în realitate cerul să aibă culoarea violetă? Şi toate celelalte să fie ca în tabloul meu?
- Da! strigă copiii. Cerul violet e mai frumos decât cerul albastru!
- Atunci treceţi în partea cealaltă a pârăului. Aşezaţi-vă în rând să vă pot vedea. Mă voi apropia, vă voi şopti un cuvânt magic şi imediat minunea se va întâmpla.
Copilaşii sar pârăul şi doar Dănuţ zice răspicat că nu-i place tabloul, că nici o culoare de cer nu e mai frumoasă decât cea albastră.
Băiatul vrea să plece, dar observă într-un colţ al tabloului un căluţ de argint cu aripile oranj. Căluţul e cu aripile şi picioarele legate, se află într-un şopron dărăpănat şi e foarte trist.
- Acesta e căluţul nostru, se gândeşte Dănuţ şi nu pricepe de ce pictorul l-a desenat legat. Şi fiindcă nu pricepe aleargă la bunicul Dominte. Bunicul e cel mai bun prieten al său. Întotdeauna le ştie pe toate. Însă nu-l găseşte acasă, mai apoi se ia cu joaca şi uită să-i povestească de întâmplarea de pe imaş.
Din ziua aceea, pentru copiii rămaşi atunci faţă-n faţă cu pictorul - soarele e mereu roşu, cerul e violet, iarba e albastră, toate florile sunt negre ca tăciunele, iar ei sunt mereu abătuţi şi trişti. Ce culori nefireşti pentru cer, iarbă, soare şi flori... Bieţii copii... Tânjesc după cerul albastru, după verdele ierbii, după frumoasele flori de toate culorile. Cei mari nu ştiu ce se întâmplă căci nimeni nu le spune de acel pictor ciudat, îmbrăcat în mantie lungă.
- Bunicule, întreabă Dănuţ, dacă nu e război, nu cad bombe, ce altă pricină ar avea căluţul să nu mai vină?
- Hm... îşi răsuceşte brusc mustaţa bătrânul Dominte. Cum am putut să uit? Bătrâneţile... Bată-le vina de bătrâneţi. Ar fi una... însă mai bine să nu ne gândim...
- Spune-mi, bunicule, insistă copilul.
- Treaba e că... uneori prin satele noastre se abate un câine de vrăjitor pe nume Sachinsuco. E mâncător de suflete fragede. Sachinsuco îşi ademeneşte jertfele cu vorbe frumoase, cu daruri şi... ce e mai rău - niciodată nu are aceeaşi înfăţişare. Poate fi un bătrân neputincios care inspiră milă sau un tânăr educat şi galant. Are multe feţe şi chiar celor mari le vine greu să priceapă în corpul cui se ascunde câinele de vrăjitor. Şi doar căluţul de argint cu aripile oranj ştie precis cine e Sachinsuco. De acolo din nori vede totul şi întotdeauna sare în ajutor. Doar dacă bestia de vrăjitor nu a reuşit să-l păcălească.
- Bunicule, mi-e teamă, se lipeşte Dănuţ de bătrân.
- Nu fi prostuţ, îl ia în braţe bătrânul. Alături de tine sunt mereu mama şi tata, sunt eu. Părinţii şi bunicii au câte un ochi interior şi acest ochi vede departe. Răul nu are cum să se apropie.
- Bunicule, căluţul nu va mai veni.
- De ce? se miră Dominte.
Dănuţ îi povesteşte întâmplarea cu pictorul. Pe acel tablou, zice Dănuţ, căluţul stătea închis, avea aripile şi picioarele legate.
- Atunci nu mai e timp de pierdut. Ştiu unde e. Să ne grăbim!
La cealaltă margine de sat îl găsesc pe căluţ într-un şopron părăsit. Bietul căluţ, priponit de un par, cu aripile şi picioarele legate se bucură enorm când îi văzu pe cei doi. Bunicul îl dezleagă, dar acesta abia de se mai ţine pe picioare. Îi aduc apă şi iarbă proaspătă. Căluţul bea, mănâncă, nechează bucuros, apoi se înalţă în cer, dar nu trece mult că revine. Bunicul ştie - căluţul a plecat să-l găsească pe vrăjitor. Pământul l-a înghiţit pe Sachinsuco. Pământul îi înghite pe toţi acei care fac rău copiilor săi.
Bunicul şi Dănuţ urcă pe spatele căluţului, se înalţă şi de acolo de sus privesc cât de frumos e acest pământ în zilele sale de sărbătoare. Dănuţ îşi vede cireşul din curte deja înverzit. La primăvara viitoare va înflori din nou, va fi şi mai împodobit.
De jos, de pe imaş, copilaşii strigă: Hei, căluţ de argint cu aripile oranj! Vino de ne ia în spate!
Şi doar câţiva copilaşi stau trişti deoparte. Sunt copiii pentru care cerul nu mai are culoarea albastră. Sunt copiii în sufletul cărora vrăjitorul le-a încurcat culorile. Pe aceştia căluţul îi duce primii spre nori. Pe pământ se întorc cu toţii veseli şi bine dispuşi. Vraja cea urâtă dispare şi niciunul nu mai ţine minte că adineauri cerul fusese violet. De acu înainte pentru ei bolta va fi doar albastră. Sufletul le va fi curat şi nici un câine de vrăjitor nu va mai reuşi să le întunece bucuria de a fi copil. Căci la căpătâiul oricărei copilării întotdeauna va sta de veghe un frumos căluţ de argint cu aripile oranj, cu o inimă mare de aur.
Şi dacă aţi trecut de vârsta copilăriei, dar vreţi să vedeţi cât de minunat e un pom în floare, cât de verde şi de presărat cu flori de toate culorile e imaşul, cât de strălucitor e soarele, cât de albastru e cerul, duceţi-vă în fiecare primăvară în satul lui Dănuţ. Sau al lui Andrei... Sau al lui Ionică şi al Ancuţei... Sau în satul lui Vasile... Oriunde... Căci frumuseţea anume acolo se naşte. În satul copilăriei oricăruia dintre voi. Nu uitaţi - în fiecare inimă mai trăieşte câte un căluţ de argint...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu