Pe amândoi îi chema Klaus; unul însă avea patru cai, iar celălalt numai un cal. Ca să-i poată deosebi unul de celălalt, lumea spunea aceluia care avea patru cai Klaus cel mare, iar aceluia care avea numai un cal, Klaus cel mic. Şi acum ascultaţi ce li s-a întâmplat:
- Nu trebuie să spui aşa! zicea Klaus cel mare; numai un cal e al tău.
Dar când iar mai trecea cineva, Klaus cel mic uita că nu trebuie spună aşa şi striga: "Hi, căluţii mei!"
- Îţi spun o dată pentru totdeauna să nu mai zici aşa, spuse Klaus cel mare. Dacă mai zici, să ştii că-i trântesc una în cap calului tău de nu se mai scoală în vecii vecilor!
- Nu, nu mai zic aşa! spuse Klaus cel mic.
Dar când oamenii treceau pe lângă el şi îi dădeau bună ziua, el iar se bucura şi se gândea ce bine-i că are cinci cai la plug şi pocnea din bici şi striga: "Hi, căluţii mei!"
- Las' că-ţi dau eu ţie căluţi! a spus Klaus cel mare, a luat un ciocan şi a dat una în cap calului lui Klaus cel mic, de-a căzut jos calul şi nu s-a mai sculat.
- Vai, acuma nu mai am cal, a spus Klaus cel mic şi a început să se tânguie. Apoi a jupuit calul, a pus pielea la vânt, să se usuce, a băgat-o într-un sac, a luat sacul în spate şi s-a dus la târg, să vândă pielea calului.
Până la târg era departe şi drumul trecea printr-o pădure mare şi întunecoasă şi pe lângă asta s-a mai stricat şi vremea. Klaus cel mic s-a rătăcit şi când a dat iar de drumul cel bun începuse să se însereze; pe unde se afla el acuma era prea departe ca să mai ajungă la oraş sau să se întoarcă acasă până a nu se face noapte.
Chiar lângă drum era o casă, ţărănească; obloanele erau lăsate, dar printre ele se vedea puţină lumină. "Am să mă rog să mă găzduiască în noaptea asta", se gândi Klaus cel mic şi bătu la uşă.
I-a deschis o femeie; dar când a auzit ce vrea, i-a spus că bărbatu-su nu-i acasă şi că nu poate să-l primească.
- Bine, am să stau afară, a zis Klaus cel mic şi femeia i-a închis uşa în nas.
În curte era un stog de fân şi între stog şi casă era o şură cu acoperiş de paie.
- Uite, acolo am să stau, şi-a spus Klaus cel mic când a zărit acoperişul. Am să dorm de minune, că doar cocostârcul n-are să umble pe acoperiş noaptea şi să mă ciupească de picioare.
Fiindcă, am uitat să vă spun, pe acoperiş îşi avea cuibul un cocostârc.
Klaus cel mic s-a suit pe şură, s-a întins şi s-a întors pe-o parte, ca să se aşeze mai bine. Obloanele de lemn de la ferestre nu se închideau bine sus, aşa că se vedea în casă. În odaie era pusă masa, şi pe masă era vin şi friptură, şi un peşte straşnic. Nevasta ţăranului şi dascălul de la biserică şedeau la masă, numai ei doi, şi ea îi turna vin şi el înfuleca din peşte, fiindcă era tocmai mâncarea care-i plăcea lui mai mult.
- Tare aş mânca şi eu! se gândea Klaus cel mic şi îşi întindea gâtul ca să vadă mai bine. Pe masă mai era şi o plăcintă grozavă! Un adevărat ospăţ!
Deodată auzi nişte paşi pe uliţă şi cineva intră în curte. Era bărbatul care se întorcea acasă.
Era un om foarte cumsecade, atâta numai că avea o ciudăţenie: nu putea să-i sufere pe dascăli. Cum zărea vreun dascăl, îl apucau toate năbădăile. Chiar de aceea venise acuma dascălul la nevastă-sa, ca să-i dea bună seara, fiindcă ştia că bărbatul nu-i acasă şi femeia îl cinstea cum putea mai bine. Când au auzit că vine bărbatul, s-au speriat cumplit şi femeia l-a rugat pe dascăl să se bage într-o ladă mare şi goală, pentru că şi ea şi el ştiau că bărbatul nu putea să-i sufere pe dascăli. Femeia a ascuns repede în cuptor bucatele cele bune şi vinul, fiindcă dacă le-ar fi văzut bărbatul desigur că ar fi întrebat ce-i cu ele.
- Ce păcat! a oftat sus pe şură Klaus cel mic, când a văzut cum pier toate mâncărurile.
- E cineva acolo? a întrebat ţăranul, s-a uitat în sus şi la văzut pe Klaus cel mic. De ce stai pe acoperiş? Hai mai bine în casă.
Klaus cel mic i-a spus că s-a rătăcit şi că-l roagă să-l găzduiască.
- Bucuros, dar mai întâi hai să îmbucăm ceva.
Femeia i-a primit foarte bine, a pus masa şi le-a dat o strachină mare cu terci.
Ţăranul era flămând şi a început să mănânce cu poftă, dar Klaus cel mic nu mânca şi se gândea mereu la friptură, la peştele şi la plăcinta care erau în cuptor. Sub masă, la picioarele lui, era sacul cu pielea de cal pe care o luase cu gândul s-o vândă la târg. Terciul nu-i plăcea de fel. Atunci, ce i-a venit lui, a apăsat sacul cu piciorul şi pielea de cal, uscată cum era, a scârţâit.
- Sst! a spus Klaus cel mic şi pe sub masă a mai dat o dată cu piciorul în sac şi pielea a scârţâit şi mai tare.
- Da' ce ai acolo, în sac? a întrebat ţăranul.
- Un vrăjitor, a răspuns Klaus cel mic; tocmai îmi spunea să nu mai mâncăm terci, fiindcă a făcut el nişte farmece şi a umplut cuptorul de friptură, de peşte şi de plăcintă.
- I-auzi minune! a spus ţăranul şi repede a deschis cuptorul şi înăuntru erau chiar mâncărurile acelea gustoase pe care el credea că le adusese acolo cu farmece vrăjitorul din sac.
Femeia n-a avut încotro şi a pus îndată bucatele pe masă şi Klaus şi cu ţăranul s-au aşezat şi au mâncat şi friptură, şi peşte, şi plăcintă. Klaus cel mic a dat iar cu piciorul în sac şi a scârţâit.
- Ce mai spune? a întrebat ţăranul.
- Spune că a adus trei sticle de vin pentru noi şi le-a pus în ungherul de lângă sobă.
Femeia iar n-a avut încotro şi a adus vinul pe care tot ea îl ascunsese. Ţăranul a băut şi s-a veselit. Se gândea că bine ar fi dacă ar avea şi el un vrăjitor ca acela din sacul lui Klaus cel mic.
- Poate să cheme şi pe dracul? a întrebat el. Aş vrea să-l văd şi eu, că nu l-am văzut niciodată.
- Cum să nu poată? a spus Klaus cel mic. Vrăjitorul meu poate tot ce am eu poftă. Aşa-i, bre? a întrebat el şi a dat cu piciorul în sac.
Pielea a scârţâit iar.
- Ai auzit? Zice că da. Dar să ştii că dracul e urât tare, aşa că mai bine să nu-l mai chemăm.
- Mie nu mi-e frică! Dar cum e la mutră?
- Are să se arate în chip de dascăl.
- Phu! Atunci e urât de tot. Trebuie să ştii că eu pe dascăli nu pot să-i văd în ochi, aşa mi-s de urâţi. Dar nu face nimic, fiindcă ştiu că nu-i dascăl, ci-i dracul, n-are să-mi fie scârbă aşa de tare. Numai să nu s-apropie prea mult de mine.
- Să-l întreb pe vrăjitor, a spus Klaus cel mic, apoi s-a aplecat şi şi-a lipit urechea de sac.
- Ce zice?
- Zice că să te duci şi să deschizi lada aceea din colţ şi atunci ai să vezi pe dracul cum stă ghemuit; numai să ţii bine capacul, să nu fugă.
- Vrei să mă ajuţi să-l ţiu? a spus ţăranul şi s-a dus la lada în care femeia ascunsese pe dascăl; acesta şedea înăuntru şi nu mai putea de frică.
Ţăranul a ridicat puţintel capacul şi s-a uitat înăuntru.
- Brr! a strigat el deodată şi a sărit înapoi. Acuma l-am văzut, semăna leit cu dascălul nostru. Urât mai era!
După aceea s-au apucat de băut împreună şi au stat aşa până noaptea târziu.
- Ştii ce, vinde-mi-l mie pe vrăjitor, a spus ţăranul; cere pe el oricât! Îţi dau chiar acum o baniţă de bani dacă vrei.
- Nu, nu pot, a spus Klaus cel mic. Gândeşte-te numai câte foloase trag eu de pe urma vrăjitorului acestuia.
Dar ţăranul nu se lăsa şi se ruga mereu să i-l dea lui.
- Bine, fie, a spus Klaus cel mic; ţi-l dau fiindcă ai fost aşa de bun şi m-ai găzduit. Ţi-l vând pe o baniţă de bani, numai să fie baniţa umplută cu vârf.
- Îţi dau, a spus ţăranul, dar să iei şi lada aceea de colo, nu vreau s-o mai văd pe-aici, te pomeneşti că o fi tot înăuntru.
Klaus cel mic a dat ţăranului sacul cu pielea cea uscată şi a luat în schimb o baniţă de bani bine umplută. Ţăranul i-a mai dat chiar şi o căruţă să ducă banii şi lada.
- Rămâi cu bine, a spus Klaus cel mic şi a plecat cu banii şi cu lada în care era dascălul.
De partea cealaltă a pădurii era un râu lat şi adânc; apa curgea aşa de repede, încât nu puteai să înoţi în susul ei. Tocmai se făcuse un pod mare peste râu; Klaus cel mic s-a oprit la mijlocul podului şi a spus cu glas tare, ca să audă dascălul din ladă:
- Ce-mi trebuie mie lada asta? E-aşa de grea, parcă ar avea pietre în ea. Mă ostenesc degeaba s-o tot car după mine. Mai bine s-o azvârl în apă; dacă o duce apa până la mine acasă, bine; dacă nu, atâta pagubă!
Zicând acestea, Klaus cel mic a apucat lada cu o mână şi a ridicat-o oleacă în sus, ca şi cum ar fi vrut să o arunce în apă.
- Stai, stai! a strigat dinăuntru dascălul. Dă-mi drumul să ies!
- Dar ce-o mai fi şi asta? a spus Klaus cel mic, prefăcându-se că s-a speriat. Să ştii că-i dracul! Repede cu el în apă, să-l înec!
- Ba nu, ba nu! a spus dascălul; dă-mi drumul că îţi dau o baniţă de bani!
- Ei, atunci e altă poveste! a spus Klaus cel mic şi deschise lada.
Dascălul sări repede afară, împinse cu piciorul lada în apă, apoi se duse acasă cu Klaus cel mic şi dădu acestuia o baniţă de bani; cu aceea pe care i-o dăduse ţăranul avea acuma două baniţe şi căruţa era încărcată numai cu bani.
- Mi-am vândut bine calul, a spus el când a ajuns acasă şi şi-a răsturnat banii morman în mijlocul odăii. Klaus cel mare n-are să mai poată de ciudă când are să vadă ce bogat m-am făcut eu numai cu un cal; dar mai bine să nu-i spun nimic.
Şi trimise pe un băiat la Klaus cel mare să-i dea o ulcică de măsurat banii.
- Ce-o fi vrând el oare să măsoare? s-a gândit Klaus cel mare şi a uns fundul ulcelei pe dinăuntru cu catran, ca să se prindă pe fund din ce-avea să măsoare Klaus cel mic. Şi aşa s-a şi întâmplat; când şi-a luat ulcica înapoi, a văzut pe fundul ei trei galbeni.
- Ce să fie oare? a spus Klaus cel mare şi s-a dus repede la Klaus cel mic şi l-a întrebat:
- De unde ai luat tu atâţia bani?
- De pe pielea de cal! Am vândut-o aseară.
- Bune parale ai luat! a spus Klaus cel mare.
S-a dus repede acasă, a luat un topor, a omorât cei patru cai pe care-i avea, i-a jupuit, s-a dus cu pieile la târg şi a început să strige pe uliţi:
- Piei de vânzare! Piei de vânzare! Cine cumpără piei bune?
Toţi ciubotarii şi tăbăcarii au venit în grabă mare şi l-au întrebat cât cere pe ele.
- O baniţă de bani pe fiecare, a răspuns Klaus cel mare.
- Eşti nebun, omule? Ce, crezi că noi avem parale cu baniţa?
- Piei de vânzare! Cine cumpără piei bune? a început el iar să strige şi tuturor acelora care-l întrebau cât cere le răspundea: "O baniţă de bani".
Atunci toţi au spus:
- Îşi bate joc de noi!
Şi ciubotarii şi-au luat calcavurile, şi tăbăcarii şorţurile de piele şi au sărit pe Klaus cel mare şi l-au luat la bătaie.
- Piei de vânzare, ha? strigau alergând după el. Las' că-ţi arătăm noi piei de vânzare, te tăbăcim pe tine întâi, ca să ţii minte!
Şi Klaus cel mare abia a scăpat cu fuga din mâinile lor. Bătaie ca asta nu mâncase niciodată.
- Are să mi-o plătească Klaus cel mic, nici o grijă, îşi spuse el când ajunse acasă. Nu scapă el nepedepsit. Am să-l omor!
Lui Klaus cel mic îi murise bunica. Cât fusese în viaţă, se purtase aspru cu dânsul, totuşi lui îi părea rău după ea. A pus moarta în pat şi a învelit-o bine, ca să o încălzească şi să vadă dacă nu cumva se întoarce iar la viaţă. Avea de gând s-o lase aşa toată noaptea şi el să şadă într-un ungher pe un scaun; mai făcuse astfel şi altădată. Şi cum stătea el aşa pe întuneric, deodată se deschide uşa şi năvăleşte înăuntru Klaus cel mare cu un topor în mână. El ştia unde e patul lui Klaus cel mic; s-a repezit la pat şi a izbit-o pe babă cu toporul în cap, crezând că e Klaus cel mic.
- Aşa, a spus el, acuma n-ai să-ţi mai baţi joc de mine! Şi s-a dus la el acasă.
- Amarnic om, a spus Klaus cel mic; voia să mă omoare. Noroc că bunica era moartă, că altfel o omora el acuma.
Klaus cel mic a pus bunică-sii hainele de sărbătoare, a împrumutat un cal de la un vecin, a pus calul la căruţă, a urcat-o pe bunică-sa în căruţă, a aşezat-o în capul oaselor şi a sprijinit-o bine să nu cadă, apoi a dat bici calului şi a plecat. Când răsărea soarele, au ajuns la un han mare. Klaus cel mic a oprit calul şi a intrat în han să mănânce ceva. Hangiul era om cumsecade, însă cam iute la fire, parcă ar fi avut în el numai piper şi tutun.
- Bună dimineaţa, spuse el lui Klaus cel mic. Ai pornit devreme astăzi.
- Da, zise Klaus cel mic, mă duc cu bunică-mea la târg; am lăsat-o în căruţă că nu pot s-o aduc aici. Fii bun şi du-i bătrânei un pahar de secărică; da' să vorbeşti tare cu dânsa, că nu aude bine.
- Da, da, îi duc, a spus hangiul, a turnat un pahar de secărică şi l-a dus babei celei moarte, care şedea în capul oaselor în căruţă.
- Uite, îţi trimite nepotul un pahar de rachiu, spuse hangiul; dar moarta nici gând să-i răspundă.
- Ai auzit? a strigat hangiul cât putea de tare. Ţi-am adus un pahar de rachiu de la nepotul dumitale.
A mai strigat o dată şi încă o dată, şi fiindcă ea tot nu răspundea, hangiul s-a supărat şi i-a aruncat paharul în obraz; rachiul a început să-i curgă pe faţă şi baba a căzut pe spate, pentru că fusese numai sprijinită, nu şi legată.
- Ce-ai făcut? a strigat Klaus cel mic năvălind afară pe uşă şi luându-l de piept pe hangiu. Ai omorât-o pe bunică-mea! Uite ce gaură i-ai făcut în frunte!
- Vai, ce nenorocire! a strigat hangiul şi şi-a pus mâinile în cap. Numai firea mea cea iute e de vină! Dragă Klaus, uite, îţi dau o baniţă de bani şi pe bunică-ta o îngrop eu şi zic că-i bunică-mea, numai să nu spui nimic de întâmplarea asta, că altfel îmi taie capul şi nu mi-ar plăcea deloc.
Şi aşa, Klaus cel mic a căpătat o baniţă de bani şi hangiul a îngropat-o pe babă şi a spus tuturora că e bunică-sa.
Klaus cel mic a dus banii acasă şi-a trimis iar băieţaşul la Klaus cel mare, să-l roage să-i dea o ulcică de măsurat baniţe.
- Cum aşa? spuse Klaus cel mare; nu l-am omorât? Trebuie să mă duc să văd ce este. Şi s-a dus chiar el cu ulcica la Klaus cel mic.
- Da' de unde ai toţi banii ăştia? a întrebat el holbând ochii de mirare când a văzut atâta bănet.
- Pe bunică-mea ai omorât-o, nu pe mine! a spus Klaus cel mic. Am vândut-o şi am luat pe ea o baniţă de bani.
- Bune parale ai luat! a spus Klaus cel mare. S-a dus degrabă acasă, a omorât-o pe bunică-sa, a pus-o în căruţă, s-a dus la târg la spiţerie şi a întrebat pe spiţer dacă nu cumpără un om mort.
- Cine-i mortul şi de unde îl ai? a întrebat spiţerul.
- E bunică-mea! a spus Klaus cel mare. Am omorât-o ca s-o vând şi să iau pe ea o baniţă de bani.
- Pesemne că nu eşti în toate minţile, a spus spiţerul. Să nu mai spui una ca asta, că poţi s-o păţeşti rău de tot.
Şi spiţerul i-a mai spus lui Klaus cel mare că e o nelegiuire ce-a făcut, că-i un ticălos şi că are să fie pedepsit. Klaus cel mare s-a speriat şi a sărit drept în căruţă, a dat bici cailor şi a plecat acasă. Spiţerul şi toţi care erau pe-acolo au crezut că e nebun şi de aceea l-au lăsat în pace.
"Ai să-mi plăteşti tu asta cu vârf şi îndesat, a spus Klaus cel mare în gând lui Klaus cel mic; ai să vezi tu ce păţeşti!" Cum a ajuns acasă, a luat un sac, cel mai mare pe care-l avea, s-a dus la Klaus cel mic şi i-a spus:
- Iar ţi-ai bătut joc de mine şi m-ai păcălit; întâi mi-am omorât caii, pe urmă am omorât-o pe bunică-mea; asta numai din vina ta; da' de acuma s-a isprăvit, n-ai să mă mai păcăleşti.
Şi l-a luat pe Klaus cel mic de chică şi l-a băgat în sac, l-a pus în spate şi i-a spus:
- Acuma mă duc să te înec.
Până la râu era departe şi Klaus cel mic nu era chiar aşa de uşor. Drumul trecea pe lângă biserică. S-auzea orga şi oamenii care cântau în cor. Klaus cel mare s-a oprit şi a pus jos, lângă uşa bisericii, sacul cu Klaus cel mic, gândindu-se că ar fi bine să intre în biserică, s-asculte puţin slujba şi după aceea să plece mai departe; Klaus cel mic nu putea să iasă din sac şi toată lumea era la biserică. Klaus cel mare a lăsat sacul la uşă şi a intrat.
- Ah! Doamne, doamne! ofta în sac Klaus cel mic şi se tot sucea şi învârtea, dar nu putea să dezlege sacul. În vremea asta iată că trece pe acolo un văcar bătrân cu părul alb şi cu un toiag în mână, şi care mâna din urmă o cireadă de vite; vitele dădură peste sacul în care era Klaus cel mic şi îl împinseră.
- Vai! Doamne, a oftat Klaus cel mic; aşa de tânăr şi trebuie să mă duc pe lumea cealaltă!
- Şi eu aşa de bătrân! a spus văcarul, şi tot nu mai ajung să mă duc!
- Dezleagă sacul, a strigat Klaus cel mic. Bagă-te în locul meu şi ajungi repede pe lumea cealaltă.
- Cum să nu, bucuros, a spus văcarul. A dezlegat sacul şi Klaus cel mic a ieşit repede din sac.
- Vezi de cireadă! a spus moşneagul, apoi s-a băgat în sac, iar Klaus cel mic a legat sacul şi a plecat cu cireada.
Nu mult după aceea a ieşit şi Klaus cel mare din biserică. A luat sacul iar în spate, dar acum i se părea că nu mai era aşa de greu şi chiar aşa şi era, fiindcă moşneagul era pe jumătate mai uşor decât Klaus cel mic.
- Ia uite ce uşor s-a făcut! Să ştii că-i aşa, pentru că m-am dus la biserică.
Şi Klaus cel mare s-a dus la râu, a aruncat în apă sacul cu văcarul cel bătrân şi a strigat în urma lui, crezând că e Klaus cel mic:
- Ei, de-acuma n-ai să-ţi mai baţi joc de mine! Şi a luat o înapoi spre casă. Dar când a ajuns la o răscruce, iată că se întâlneşte cu Klaus cel mic, care îşi mâna din urma cireada.
- Ce-i asta? a întrebat Klaus cel mare. Cum? Nu te-am înecat?
- Ba da, a spus Klaus cel mic; m-ai aruncat adineauri în apă.
- Da' atunci de unde ai căpătat vitele astea aşa de frumoase?
- Sunt vite de apă, a zis Klaus cel mic. Să-ţi spun toată povestea şi să-ţi mulţumesc că m-ai înecat, fiindcă dacă nu mă înecai, nu mă îmbogăţeam. Mare spaimă am tras când m-ai aruncat în apă; îmi vâjâia vântul pe la urechi şi apa era rece. M-am dus repede la fund, dar nu m-am lovit, pentru că pe fundul apei e o iarbă deasă şi moale. Cum am ajuns s-a şi dezlegat sacul şi am văzut în faţa mea o fată frumoasă, în straie albe şi cu cunună verde pe cap. M-a luat de mână şi mi-a spus: "Bine ai venit, Klaus cel mic! Uite, îţi dau câteva vite; pe drum mai încolo, cale de-o poştă de aici, este o cireadă întreagă, ţi-o dau şi pe aceea".
De-abia atunci am văzut că râul era un drum pe care umblau toţi acei care locuiesc în mare. Vin de la mare pe fundul apei şi merg până departe înăuntrul ţării, până acolo unde se isprăveşte râul. Şi pe fundul apei sunt numai flori frumoase şi o iarbă verde şi deasă, de ţi-i mai mare dragul; şi peştii îmi lunecau pe la urechi aşa cum zboară aici păsările prin văzduh. Şi oamenii acolo sunt chipeşi, şi vitele grase şi frumoase.
- Da' de ce te-ai urcat iar sus la noi? a întrebat Klaus cel mare. Dacă-i aşa de frumos acolo, eu nu m-aş mai fi întors.
- Uite de ce, a răspuns Klaus cel mic; fata aceea din apă mi-a zis că cireada era pe drum la depărtare de-o poştă. Ea când a zis drum, a înţeles albia râului, că de vreun alt drum habar n-avea. Acuma, ce m-am gândit eu, râul are o mulţime de cotituri şi dacă mergi pe fundul lui ocoleşti; atunci mai bine mă urc iar sus şi o iau de-a dreptul, tai din drum o jumătate de poştă şi ajung mai repede până la cireadă.
- Eşti om norocos! a spus Klaus cel mare. Da' ia spune, oare dacă m-arunc în apă nu pot să m-aleg şi eu cu niscai vite?
- Ba da, cum să nu! a zis Klaus cel mic. Numai că nu te pot duce în sac la râu că eşti prea greu. Mai bine hai până acolo, te bag în sac şi te arunc în apă.
- Îţi mulţumesc, a spus Klaus cel mare. Dar să ştii că dacă n-oi căpăta şi eu ca tine vite de apă, apoi îţi dau o bătaie să mă ţii minte!
- Să n-ai nici o grijă, ai să capeţi vite câte vrei! Şi s-au dus amândoi la râu. Când vitele au zărit apa, cum erau însetate s-au repezit la râu să bea.
- Ia uite cum se reped, a spus Klaus cel mic. Vor să se ducă iar la fund.
- Hai, ajută-mă să intru în sac, a zis Klaus cel mare, că dacă nu, te iau la bătaie!
Şi s-a băgat în sacul cel mare care fusese aşezat de-a curmezişul pe spinarea unui taur.
- Pune şi un bolovan, ca să mă scufund mai repede, a mai spus Klaus cel mare. Mi-e teamă că altfel nu ajung la fund.
- Pun, pun, a spus Klaus cel mic, a băgat în sac şi un bolovan zdravăn, a legat bine sacul şi l-a împins cu piciorul. Buf!
Klaus cel mare a căzut în apă şi într-o clipă a şi ajuns la fund.
- Tare mă tem că n-are să găsească nici o vită, dar ce săi fac, el a vrut, nu eu! a zis Klaus cel mic şi s-a dus acasă cu cireada.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu